L

Luminata înviere a Domnului nostru Iisus Hristos

Bună vreme este astăzi ca noi toţi să strigăm cuvântul zis de fericitul David: „Cine va grăi puterile Domnului, auzite va face toate laudele Lui” (Psalm 105:2).[ Stih pe care Teodorit îl tâlcuieşte aşa: „Nici un cuvânt nu ajunge spre cântarea de laudă a Dumnezeului tuturor” (în tâlcuirea psalmilor)]

Căci iată ne-a venit praznicul cel dorit şi mântuitor: ziua învierii Domnului nostru Iisus Hristos, pricina păcii, izvodirea împăcării, surparea războiului, stricarea morţii, biruirea diavolului.

Astăzi, oamenii s-au amestecat cu îngerii, şi de aici cei înfăşuraţi cu trup înalţă cântările de laudă împreună cu Puterile cele fără de trupuri.

Astăzi, se strică tirania diavolului!

Astăzi, legăturile morţii s-au dezlegat şi biruinţa iadului s-a pierdut!

Astăzi, bună vreme este să zicem şi acel glas proorocesc: „Unde-ţi este, moarte, boldul tău? Unde-ţi este, iadule, biruinţa ta?” (Osie 13:14; 1 Corinteni 15:55, 56).

Astăzi, Stăpânul nostru Hristos a zdrobit uşile cele de aramă [ale iadului] şi a pierdut însăşi faţa morţii.

Şi ce zic „faţa”? A schimbat însăşi numirea ei! Pentru că nu se mai numeşte „moarte”, ci „adormire” şi „somn”. Căci, mai-nainte de venirea lui Hristos şi de iconomia crucii, chiar numele morţii era înfricoşat. Căci – după ce s-a făcut, în loc de mare certare – omul cel dintâi cu aceasta s-a osândit, auzind că: Ori în ce zi veţi mânca din pom, cu moarte veţi muri!(Facerea 2:17).

Şi Proorocul David zice: „Moartea păcătosului este rea” (Psalm 53:21). Iar Fericitul Iov a numit-o cu această numire, zicând că „moartea bărbatului este odihnă” (capitolul 3:23). Şi nu numai „moarte” se numea despărţirea sufletului de trup, ci şi „iad”. Căci ascultă-l pe Patriarhul Iacov zicând: „Veţi pogorî bătrâneţele mele cu întristare în iad” {Facerea 37:35). [ Patriarhul a zis această când a aflat de aşa-zisa moarte a lui Iosif.] Şi pe proorocul, iarăşi: „Deschisu-şi-a iadul gura sa” (Isaia 5:14). Şi iarăşi pe alt prooroc, zicând: „Mă va izbăvi pe mine din iadul cel mai de jos” (.Psalmul 85:13). Şi mutarea de aici se numeşte „moarte” şi „iad” în multe locuri din Scriptura cea Veche.


Iar după ce Iisus Hristos Dumnezeul nostru S-a adus jertfă şi isprăvile învierii au sporit şi au ridicat numirile acestea, Stăpânul cel iubitor de oameni a adus în viaţa noastră şi petrecere nouă şi străină. De acum, în loc de „moarte”, mutarea de aici se zice „adormire” şi „somn”. Şi de unde este arătată aceasta?

Ascultă-L pe însuşi Hristos zicând: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit. Ci merg să-1 deştept pe el” (Ioan 11:11). Căci, aşa cum cu lesnire ne este nouă a-1 deştepta şi a-1 scula pe cel ce doarme, tot astfel Îi este şi Stăpânului nostru celui de obşte a-i învia pe cei morţi. Şi, de vreme ce cuvântul zis de dânsul era nou şi străin, nici ucenicii nu l-au înţeles până când, pogorându-Se pentru neputinţa lor, 1-a zis mai arătat.

Încă şi Fericitul Pavel, dascălul lumii, scriind Tesalonicenilor, zice: „Nu voiesc a nu şti voi pentru cei adormiţi, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, care n-au nădejde” (1 Tesaloniceni 4:13). [ „Aici, dumnezeieseul Apostol porneşte cuvântul despre înviere. Căci, deşi le vorbise Tesalonicenilor despre aceasta şi mai înainte, aici le arată şi le descoperă o noimă tainică despre înviere. Sau Tesalonicenii aveau toată cunoştinţa despre înviere, dar poate se tânguiau mai mult decât se cuvine pentru fraţii lor răposaţi, şi Apostolul îndreptează greşeala aceasta acum.

Căci multe lucruri ne întristează când nu le ştim, iar după ce le aflăm, ne slobozim de întristarea lor, şi de aceea zice Pavel: «nu voiesc a nu şti voi, fraţilor». Şi nu a zis: «pentru cei ce au murit», ci: «pentru cei ce au adormit», de la însuşi acest nume al celor adormiţi întru Hristos fiind arătat că au să se scoale, căci cel ce doarme e firesc să se şi scoale.

Şi zice: Aceia se cuvine a se întrista şi a se tângui cu covârşire [peste măsură] pentru morţii lor, cei care nu au nădejde (ce nădejde? a învierii morţilor pe care-i plâng), adică necredincioşii şi păgânii; iar nu voi, Creştinii, care aveţi nădejde că vă veţi scula cu nestricăciune şi cu slavă. Să auzim aşadar noi, Creştinii, cuvintele acestea ale Apostolului! Căci, dacă-i plângem «cu amar» (după Hrisostom) ori «fără măsură» (după Teodorit) pe fraţii noştri adormiţi întru Hristos, ne facem asemenea cu păgânii şi cu cei necredincioşi, care nu au nădejde de înviere.

Dar ce, o, fericite Pavele? De aceea nu voieşti a rămâne Tesalonicenii întru neştiinţă despre cei ce au adormit, numai pentru a nu se întrista? De ce nu zici mai bine că nu voieşti aceasta pentru ca ei să nu se osândească în muncă?

Ne răspunde aşa: Le zic să nu se întristeze peste măsură pentru cei adormiţi pentru că această întristare le pricinuieşte osânda muncii” (Sfinţitul Teofilact, în tâlcuirea epistolelor lui Pavel).]

Şi iarăşi, în altă parte: „Şi atunci, cei ce au adormit întru Hristos au pierit” (1 Corinteni 15:18).[Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, încă sunteţi întru păcatele voastre. Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit” (7 Corinteni 15:17, 18).

Stihuri tâlcuite de Teofilact astfel: „Dacă nu este înviere a morţilor – zice – înseamnă că şi fraţii ce au murit pentru Hristos, care au fost şi ei păcătoşi, au pierit dintre noi. Dacă nu este înviere a morţilor, înseamnă că toţi cei ce au adormit întru credinţa lui Hristos, ducând viaţă strâmtorată şi ticăloşită, au pierit şi aceştia, şi în zadar s-au lipsit de lucrurile cele veselitoare şi pricinuitoare de bucurie ale lumii, de vreme ce nici după moarte nu nădăjduiesc să dobândească vreun bine” (Sfinţitul Teofilact, în tâlcuirea epistolelor lui Pavel).]

Şi iarăşi: „Noi, cei vii care vom fi rămaşi întru venirea Domnului, nu-i vom întrece pe cei adormiţi” (1 Tesaloniceni 4:15). [ „Marele Pavel zice aici, cu alte cuvinte, ceea ce zicea în epistola întâia către Corinteni, adică: «întru o cirtă, în clipeala ochiului» (I Corinteni 15:52). Căci, de vreme ce părea a fi greu şi mai presus de hotarele firii a se scula morţii cei putreziţi şi stricaţi cu mult înainte, Pavel zice că cei ce vor fi încă vii atunci nu o vor lua înaintea acelora întru înviere, adică nu-i vor întrece întru a se schimba şi a se face nestricaţi. Nu! – ci toţi se vor face nestricaţi întocmai, întru acea clipeală.

Căci, aşa cum îi e lesne lui Dumnezeu a-i face nestricaţi pe cei încă vii şi întregi, tot atât de lesne îi e a-i face nestricaţi, întru aceeaşi clipeală, şi pe cei morţi cu mult mai înainte şi topiţi întru cele patru stihii [pământul, aerul, apa şi focul]. însă, zicând: «noi, cei vii», Pavel nu înţelege această pentru sine (fiindcă el nu urma a fi în viaţa aceasta până la învierea de obşte), ci pentru acei Creştini ce se vor afla vii atunci, căci pentru aceasta a adăugat zicerea «cei rămaşi întru venirea Domnului». I

ar fericitul Metodie (în cuvântul despre înviere) înţelege prin acest «vii» sufletele, iar «adormiţi» zice că a numit trupurile, învăţând că, întru înviere, sufletele cele vii nu o vor lua înaintea trupurilor lor cele stricate cu mult înainte. Căci trupurile se vor scula, ca să le dobândească sufletele, de vreme ce acestea rămân şi se află până la venirea Domnului, ele fiind nemuritoare” (Sfinţitul Teofilact, în tâlcuirea epistolelor lui Pavel).]

Şi, în alt loc, iarăşi: „Căci, dacă credem că Iisus a murit şi a înviat, aşa şi Dumnezeu pe cei adormiţi îi va aduce împreună cu El” (1 Tesaloniceni 4:14).

„[„Zice: Precum Dumnezeu L-a sculat pe Domnul Iisus, Cel ce a pătimit şi a murit trupeşte, tot aşa ne va scula şi pe noi.

Vezi însă – o, cititorule! – cum Apostolul zice cu îndrăzneală despre Domnul că a murit, fiindcă învierea Lui s-a făcut deja; iar despre noi, de vreme ce învierea noastră nu s-a făcut încă, zice: «cei adormiţi», ca să arate că ne vom scula şi vom învia, căci zice David: «Au doar cel ce doarme nu va adăuga să se scoale?» (Psalm 40:9). I

ar zicerea «pe cei adormiţi cu Iisus îi va aduce» se înţelege în două chipuri: sau că îi va aduce «prin Iisus», anume că Iisus Se va face mijlocitor al învierii lor şi-i va înfăţişa înaintea Părintelui; sau că «adormiţi» se uneşte cu zicerea «cu Iisus», adică: Dumnezeu va aduce întru slava şi întru împărăţia Sa pe cei ce au adormit cu Iisus, adică pe Creştinii cei credincioşi şi drepţi. Fiindcă drepţii Creştini, avându-L locuind în inima lor pe Hristos prin dar, adorm şi mor cu Iisus.

Deci Pavel vorbeşte aici despre învierea din parte, adică despre învierea cu slavă a credincioşilor, care se va face împreună cu Domnul, despre învierea drepţilor celor ce s-au săvârşit întru credinţă şi în dar.

Căci pe aceştia îi va aduce Dumnezeu împreună cu însuşi Iisus, adică îi va răpi din toate părţile lumii, pe nori, împreună cu Domnul. Aşadar Pavel vorbeşte aici despre învierea din parte, despre care Tesalonicenii nu ştiau, iar nu despre aceea obştească, a tuturor oamenilor, căci despre aceasta ştiau.

Deci acum Apostolul voieşte să-i mângâie pe Creştini, dovedindu-le că învierea credincioşilor are să se facă cu cinste şi cu slavă multă, şi din aceasta să-i înduplece a nu se întrista pentru cei adormiţi.

Căci toţi oamenii – şi credincioşii, şi necredincioşii – au să învieze cu adevărat, însă nu toţi cu slavă şi cu cinste, ci doar cei credincioşi, adică cei ce au credinţa întovărăşită cu faptele bune, adică drepţii” (Sfinţitul Teofilact, în tâlcuirea epistolelor lui Pavel).]

Văzut-ai că de acum moartea se numeşte pretutindeni „adormire” şi „somn” şi că ceea ce mai-nainte de aceasta îşi avea faţa înfricoşată s-a făcut lesne defăimată acum, după învierea lui Hristos? Văzut-ai cât de strălucită este biruinţa învierii?!

Pentru învierea aceasta, nenumărate bunătăţi ni s-au adus nouă:

pentru învierea aceasta, amăgirea dracilor s-a pierdut;

pentru învierea aceasta, luăm în râs moartea;

pentru învierea aceasta, trecem cu vederea viaţa aceasta de acum;

pentru învierea aceasta, către pofta celor ce vor să fie ne sârguim;

pentru învierea aceasta, deşi suntem înfăşuraţi cu trup, ne vom afla cu nimic mai prejos decât cei fără de trupuri, dacă vom voi.

Astăzi s-au făcut biruinţele noastre cele strălucite.

Astăzi Stăpânul nostru, după ce a pus biruinţă împotriva morţii şi după ce a stricat tirania diavolului, ne-a dăruit prin înviere calea către mântuire.

Deci toţi să ne bucurăm, să săltăm, să ne veselim! Căci, deşi Stăpânul nostru a biruit şi a făcut biruinţa, totuşi veselia şi bucuria sunt şi ale noastre, căci pe toate le-a lucrat pentru mântuirea noastră.


Şi 1-a surpat pe diavolul chiar prin acelea prin care el ne-a biruit pe noi. Şi cum? Ascultă! Fecioară, şi lemn, şi moarte au fost semnele biruinţei noastre pentru că Eva era fecioară, căci nu cunoscuse încă bărbat când a pătimit amăgirea; lemn era pomul, moarte era certarea cea împotriva lui Adam.

Ai văzut cum fecioara, şi lemnul şi moartea s-au făcut semnele biruirii noastre? Deci vezi cum aceleaşi s-au făcut iarăşi şi pricinile biruinţei înseşi.

  • În locul Evei, Maria;
  • în locul pomului cunoştinţei binelui şi răului, lemnul crucii;
  • în locul morţii lui Adam, moartea cea stăpînească.

Ai văzut că diavolul se biruieşte tocmai prin acelea prin care a biruit el? Prin lemn l-a biruit pe Adam diavolul, prin lemnul crucii 1-a surpat şi Hristos pe el. Şi lemnul acela [al pomului] l-a trimis pe om la iad, iar lemnul acesta al crucii i-a chemat înapoi din iad pe cei duşi.

Şi acela îl ascundea pe cel biruit ca pe un robit şi gol, iar acesta îl arăta tuturor gol pe Biruitorul pironit întru înălţime. Şi moartea aceea îi osândea şi pe cei de după Adam, iar aceasta i-a înviat cu adevărat şi pe cei mai-nainte de Hristos.

Deci cine va grăi puterile Domnului, cine va face auzite toate laudele Lui? Din moarte, ne-am făcut nemuritori; din cădere, ne-am sculat; din biruire, ne-am făcut biruitori!


Acestea sunt isprăvile crucii, acestea sunt prea-mare dovadă a învierii.

  1. Astăzi, îngerii saltă şi toate Puterile cereşti se bucură împreună de mântuirea întregului neam al oamenilor.

Căci, dacă se face bucurie în cer şi pe pământ pentru un singur păcătos ce se pocăieşte, cu mult mai vârtos pentru mântuirea lumii.

  1. Astăzi, slobozind firea omenească din tirania diavolului, Hristos a întors-o către bunul neam dintâi.

Căci, când văd că pârga mea [Hristos este „pârgă” a noastră ca întâi înviat din morţi, după cum arată Pavel.] aşa a biruit moartea, nu mă mai tem, nu-mi mai este frică de război, nu mai privesc către neputinţa mea, ci iau în minte nebiruita putere a Celui ce îmi va ajuta.

Căci Cel ce a biruit tirania morţii şi a jefuit toată diavolului ce nu va lucra de acum pentru cel de un neam, pe al cărui chip a primit a-1 lua asupră-Şi pentru multa iubire de oameni, şi prin aceasta a da lupta cu diavolul?

Astăzi, este bucurie şi veselie duhovnicească pretutindeni prin lume.

Astăzi şi gloatele îngerilor, şi ceata tuturor Puterilor celor de sus se bucură pentru mântuirea oamenilor.

Deci ia aminte, iubite, mărimea bucuriei: căci şi Puterile cele de sus prăznuiesc împreună cu noi, fiindcă împreună se bucură de bunătăţile noastre. Căci, deşi al nostru este darul de la Stăpânul, totuşi dulceaţa şi veselia este şi a acelora.

Pentru aceasta, ele nu se ruşinează a prăznui împreună cu noi. Şi ce zic că nu se ruşinează a prăznui împreună cu noi cei împreună-robi? însuşi Stăpânul lor şi al nostru nu Se ruşinează a prăznui împreună cu noi! Şi ce am zis că nu Se ruşinează? încă pofteşte a prăznui împreună cu noi.

De unde este arătată aceasta? Auzi-L pe Dânsul zicând: „Cu poftă am poftit a mânca cu voi Paştile aceasta” (Luca 22:15). Şi, dacă a poftit să mănânce împreună cu noi Paştile, apoi cu adevărat a poftit şi a prăznui împreună.

Deci – când vei îi vedea nu numai pe îngeri şi pe mulţimea tuturor Puterilor cereşti,ci şi pe însuşi Stăpânul îngerilor prăznuind împreună cu noi – care cuvânt de veselie îţi mai lipseşte de aici?

Deci nimeni să nu fie mâhnit astăzi pentru sărăcie, căci este praznic duhovnicesc. Nici bogatul să nu se înalţe pentru bogăţie, căci nu poate aduce ceva la praznicul acesta din banii săi.

Căci la praznicele din afară (zic de cele lumeşti) – unde multă este nălucirea şi a îmbrăcămintei din afară, şi a scumpetei întru masă – după cuviinţă săracul va fi acolo întru întristare şi mâhnire, iar bogatul întru dezmierdare şi strălucire.

Pentru ce oare? Pentru că acela se îmbracă cu haină strălucită şi îşi pune înainte masă mai îndestulată, iar săracul se opreşte de sărăcie să arate aceeaşi îndestulare. Iar aici nu este nimic într-acest fel, ci toată nepotrivirea este izgonită şi o masă este pusă înainte şi bogatului, şi săracului; şi robului, şi slobodului.

Măcar bogat de ai fi, aici nu ai nimic mai mult decât săracul. Măcar sărac de ai fi, nu vei avea nimic mai puţin decât bogatul, căci cele ale ospătării tale celei duhovniceşti nu se împuţinează pentru sărăcia ta. Fiindcă darul este dumnezeiesc şi nu ştie deosebire a feţelor [persoanelor].


Şi ce zic că aceeaşi masă este pusă înainte şi bogatului, şi săracului? Aceeaşi masă îi stă înainte şi însuşi celui încoronat cu coroana şi îmbrăcat cu hlamidă, celui ce are asupră-şi stăpânirea lumească, şi săracului ce şade pentru milostenie. Căci astfel sunt darurile cele duhovniceşti: nu dregătoriilor împarte împărtăşirile, ci voinţei şi socotelii.

Şi împăratul, şi săracul se pornesc către împărtăşirea acestor Taine dumnezeieşti cu aceeaşi îndrăzneală şi cinste.

Şi ce zic „cu aceeaşi îndrăzneală şi cinste”? Că de multe ori săracul cu mai multă îndrăzneală.

Pentru ce? Pentru că împăratul, fiind înconjurat cu griji şi fiind îmbulzit de multe înconjurări ca într-un noian, e stropit de jur împrejur de valurile adunate unele peste altele de pretutindeni şi se mânjeşte cu multe păcate. Iar săracul este izbăvit de toate acestea şi – doar pentru hrana cea de nevoie grijindu-se şi viaţă fără de grijă şi liniştită trăind, ca într-un liman alinat şezând – se apropie cu multă evlavie la masă.


Şi nu numai din pricina aceasta, ci şi dintru altele, multe feluri de mâhniri se nasc celor ce se îndeletnicesc întru praznicele lumeşti. Căci, tot aşa, acolo săracul se află întru mâhnire şi bogatul întru strălucire nu doar pentru masă şi pentru îndestularea bucatelor, ci şi pentru hainele cele strălucite. Fiindcă ceea ce pătimesc pentru masă, aceasta rabdă şi pentru haine. Căci, când îl va vedea pe bogat îmbrăcat cu haină mai scumpă, săracul s-a rănit de durere, s-a ticăloşit pe sine, cu nenumărate cuvinte s-a blestemat. Iar aici s-a ridicat din mijloc şi mâhnirea aceasta, căci o haină este la toţi, adică îmbrăcămintea cea mântuitoare.

Şi strigă Pavel, zicând: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, întru Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3:27).


Deci mă rog să nu ruşinăm un praznic ca acesta, ci să luăm întru noi cuget vrednic de cele dăruite nouă de la darul lui Hristos. Să nu ne dăm pe noi înşine la beţie şi la lăcomia pântecelui! Ci – luând în minte marea dăruire a Stăpânului nostru şi că asemenea i-a cinstit pe bogaţi şi pe săraci, pe robi şi pe slobozi, şi spre toţi a vărsat dăruirea – să răsplătim Făcătorului de bine pentru dragostea Lui către noi.

Iar răsplătire îndestulată este petrecerea cea plăcută şi suflet treaz şi deşteptat. Praznicul şi sărbătoarea aceasta nu are trebuinţă de bani, nici de cheltuială, ci doar de voire şi de cuget curat.

Nimic trupesc nu se poate câştiga de aici, ci pe toate duhovniceşti: ascultare a cuvintelor dumnezeieşti, rugăciuni ale Părinţilor, blagoslovenii ale preoţilor şi împărtăşirea dumnezeieştilor şi negrăitelor Taine; pace şi unire la un cuget şi daruri duhovniceşti şi vrednice de dărnicia Celui ce dăruieşte.


Deci să prăznuim praznicul acesta întru care a înviat Domnul! Căci El a înviat, şi împreună cu Sine a înviat lumea. El a înviat şi a rupt legăturile morţii, iar pe noi ne-a înviat şi a dezlegat lanţurile păcatelor noastre.

A păcătuit Adam, şi a murit; dar Hristos a murit fără să păcătuiască. Lucru nou şi prea-slăvit! Acela a păcătuit, şi a murit; Acesta a murit, dar nu a păcătuit.

Pentru care pricină şi pentru ce? Pentru că acela ce a păcătuit şi a murit să se poată slobozi din legăturile morţii prin Cel ce a murit fără să păcătuiască. Aşa se întâmplă de multe ori şi la cei ce sunt datori cu bani. Cineva este dator cuiva cu argint, dar nu are să-i plătească, şi pentru aceasta se ţine închis. Altul nu este dator; însă, putând să plătească, 1-a slobozit pe cel vinovat plătind.

Aşa s-a făcut şi la Adam şi Hristos. Adam a fost dator cu moarte şi era ţinut de diavolul. Hristos nu a fost dator, nici nu era ţinut, dar a venit şi a plătit moartea pentru cel ţinut, ca să-1 slobozească pe acela din legăturile morţii.


Ai văzut isprăvile învierii? Ai văzut iubirea de oameni a Stăpânului? Ai văzut mărimea purtării de grijă?

Deci să nu fim necunoscători şi nemulţumitori către Făcătorul de bine cel atât de mare, nici să ne facem mai trândavi pentru că postul a trecut. Ci acum să facem mai multă purtare de grijă pentru suflet decât înainte. Ca nu cumva, îngrăşându-se trupul, sufletul să se facă mai neputincios. Ca nu cumva, purtând frică de rob [Trupul.], să ne lenevim despre stăpânul [Sufletul.].

Căci spune-mi ce folos este a se rupe mai presus de trebuinţă şi a trece mai presus de măsură? Aceasta şi trupul îl vatămă, şi bunul neam al sufletului îl dă în jaf. Ci să păzim măsura şi trebuinţa, ca şi sufletului, şi trupului să-i împlinim cuviinţa şi datoria. Ca nu cumva să le vărsăm îndată şi degrabă pe toate cele adunate din postire. Căci nu vă opresc a vă împărtăşi de hrană şi a răsufla [odihni].

Nu opresc aceasta; ci vă sfătuiesc să vă împliniţi trebuinţa, dar să tăiaţi şi să curmaţi multă desfătare, să nu treceţi peste măsură şi să vătămaţi neamul cel bun al sufletului. Căci nici nu se va împărtăşi de dulceaţă cel ce a trecut peste hotarele trebuinţei celei de nevoie. Şi aceasta o ştiu cu de-amănuntul mai ales cei ce au trecut prin cercarea ei şi de aici şi-au născut nenumătate feluri de boli şi multă greaţă au pătimit. Iar că vă veţi pleca sfătuiţilor noastre, nu mă îndoiesc, căci ştiu aşezarea voastră cea plecată.


Şi de aceea, după ce am încetat aici sfătuirea pentru aceasta, voiesc a întoarce cuvântul către cei ce întru această noapte purtătoare de lumină s-au învrednicit darului dumnezeiescului botez, către aceste bune saduri ale Bisericii, către florile cele duhovniceşti, către ostaşii cei tineri ai lui Hristos.

Mai-nainte de ieri, Stăpânul era pe cruce, dar acum a înviat. Aşa şi aceştia: mai-nainte de ieri, erau ţinuţi de păcat, însă acum au înviat. Acela cu trupul a murit, şi cu trupul a înviat; aceştia cu păcatul erau morţi şi, slobozindu-se de păcate, au înviat.


Ai văzut mărimea dăruirii?! Păzeşte-o! Nu ţi se cade să trăieşti cu ne-deosebire. […] Căci nevoinţă şi luptă este toată viaţa aceasta de acum, şi celor ce au intrat odată în maidanul acesta al faptei bune li se cuvine să se înfrâneze despre toate.

Căci tot cel ce se nevoieşte despre toate se înfrânează. Nu vezi cum cei ce vor să se lupte cu oameni întru luptele cele iscusitoare au nevoie de multă sârguinţă şi îşi iscusesc trupul cu toată înfrânarea?

Aşa şi aici: de vreme ce lupta nu ne este nouă cu oamenii, ci cu duhurile răutăţii, atunci şi iscusinţa şi înfrânarea noastră să fie duhovnicească! [Precum zice Pavel: „Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii, ci împotriva începătoriilor şi stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor lumii, ai întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii, întru cele cereşti” (Efeseni 6:12).

Stihuri pe care Teofilact le tâlcuieşte astfel:„«Căci lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a cărnii,» Pavel nu zice nici aici acest cuvânt ca să-i sperie pe Creştini, ci să-i facă mai cu luare-aminte, căci voievodul de oşti ce arată ostaşilor supuşi lui puterea şi meşteşugul vrăjmaşului cu care au să se lupte îi face mai încredinţaţi şi mai îmbărbătaţi.

Şi zice: O fraţilor Creştini şi ostaşi împreună cu mine! – nu avem să ne luptăm cu oameni, pătimaşi ca şi noi, adică având putere întocmai cu noi. «ci împotriva începătoriilor şi stăpâniilor,» Ci avem – zice – să ne luptăm cu domnii şi stăpânitorii gândiţi şi nevăzuţi, adică cu demonii. Căci – aşa cum Dumnezeu are în cer cete osebite de sfinţi îngeri, începătorii şi Stăpânii – tot astfel şi tiranul şi apostatul de la Dumnezeu diavol a făcut pe pământ osebite cete ca acestea, ca să fie socotit şi el oarecum ca un dumnezeu. «împotriva stăpânitorilor lumii,»

Aici, Apostolul îi numeşte «stăpânitori ai lumii» pe demoni nu pentru că ei ar stăpâni lumea, adică făpturile lui Dumnezeu – să nu fie! -ci pentru că Sfânta Scriptură obişnuieşte a numit «lume» faptele cele rele şi viclene şi pe oamenii care le săvârşesc.

De aceea a zis şi Domnul către Apostoli: «Voi nu sunteţi din lume» (Ioan 15:19), adică: Voi nu sunteţi dintre aceia care fac faptele rele şi cugetă lucrurile lumii acesteia.

Deci demonii stăpânesc şi domnesc lucrurile acestea rele şi pe oamenii cugetători de rele, fiindcă de voia lor s-au robit pe sine demonilor.
«ai întunericului veacului acestuia,» Pavel numeşte «întuneric» răutatea şi păcatul, care numai întru acest veac se săvârşeşte şi se arată, iar mai mult nu are să se lucreze. «împotriva duhurilor răutăţii,» Aici, Pavel îi numeşte «duhuri ale răutăţii» pe demoni.

Căci, de vreme ce şi îngerii sunt duhuri, a adăugat a zice: «ale răutăţii», ca să arate că îngerii sunt duhuri bune, luminate şi sfinte. Iar demonii, dimpotrivă, sunt duhuri rele, întunecate şi necurate.

Şi, după ce a zis că noi, Creştinii, nu purtăm război «împotriva sângelui şi a cărnii», adică a vrăjmaşilor trupeşti şi văzuţi, face osebirea între vrăjmaşii noştri şi vrăjmaşii trupeşti, zicând că vrăjmaşii cu care ne luptăm sunt duhovniceşti, adică fără trup şi uşori.

Şi arată că sunt nevăzuţi şi cu totul vicleni, şi prin urmare sunt cu anevoie de luptat şi greu de biruit, deci trebuie să avem mare luare aminte întru războiul cel gândit dus asupra lor. «întru cele cereşti.» Cu cuvântul acesta, Pavel îi deşteaptă iarăşi pe Creştini şi le zice: O Creştinilor! – să nu socotiţi că demonii ne dau război pentru lucruri pământeşti, şi stricăcioase şi mici. Nu! – ci pentru cele cereşti, pentru cele nestricăcioase şi pentru bunătăţile cele negrăite ale împărăţiei lui Dumnezeu.

Căci prepoziţia «întru» este în loc de «pentru», adică: Lupta noastră cu demonii se duce pentru cele cereşti, anume ca să dobândim bunătăţile cereşti şi să nu ne lipsim de dânsele. Pentru aceasta, se cuvine să fim deştepţi, osârdnici şi cu luare-aminte” (în tâlcuirea la epistolele lui Pavel).]

Căci şi armele cu care ne-a îmbrăcat Stăpânul sunt duhovniceşti. [Să ne îmbrăcăm cu armele luminii!” (Romani 13:12).

Stih pe care Teofilact îl tâlcuieşte aşa: „Pavel numeşte aici «arme ale luminii» faptele virtuţii (adică ale faptei bune); mai întâi, fiindcă sunt luminoase de la sine şi îi fac pe cei ce le săvârşesc a fi fără de frică, într-armaţi cu ele ca şi cu nişte arme puternice; şi, al doilea, îi fac să strălucească şi să se înfăţişeze în lume ca nişte luminători” (în tâlcuirea la epistolele lui Pavel).]

Deci ochiul să-ţi aibă hotare şi canoane, ca nu aşa prost să sară la toate lucrurile ce îi cad înainte. Şi limba să aibă îngrădire, ca să nu alerge înaintea minţii. Căci pentru aceasta s-au şi zidit dinţii şi buzele, spre întemeierea limbii: ca niciodată, zburând aşa prost, limba să nu iasă peste uşi.

Ci, după ce se vor aşeza bine cele pentru sine, atunci să iasă cu toată buna podoabă şi să scoată nişte graiuri care să dea har celor ce le aud şi să le grăiască pe acelea care ajută spre zidirea lor.

Şi despre râsul cel fără de rânduială se cade a te abate cu totul, şi umbletul să-1 ai domol şi liniştit, şi îmbrăcămintea strânsă. Şi – în scurt – prin toate se cuvine a se pune la rânduială cel ce s-a scris la maidanul [Aici, întrecerea.] faptei bune. Pentru că buna rânduială a mădularelor celor din afară este o icoană a aşezării ce este în suflet.


Dacă ne vom aşeza întru o obişnuinţă ca aceasta dintru început, umblând cu calea de aici, atunci vom săvârşi cu lesnire toată fapta bună, neavând trebuinţă de multă osteneală, şi mult ajutor de sus vom trage spre noi.

Căci aşa vom putea trece cu întemeiere şi peste valurile vieţii acesteia de acum şi, aşezându-ne mai înalţi decât cursele diavolului, să dobândim bunătăţile cele veşnice: cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos. Căruia, împreună şi Tatălui şi Sfântului Duh, I se cuvine slavă, stăpânire şi cinste; acum, şi de-a pururea şi în vecii vecilor! Amin!

(din Sfinţi Părinţi Moarte şi Învierea Domnului)

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la sfânta şi prea-luminata înviere a Domnului nostru Iisus Hristos

Hristos a înviat!

0 Shares