IUDA este în miezul unui noian de interpretări, proiecții, aproximații, îndoieli, formulări, încât a devenit din destin personal o marcă. Nici nu se putea probabil altfel. Raționamentul cel mai simplu: cineva „trebuind” să trădeze, măgăreața a căzut pe el. Putea, la rigoare, oricare dintre Apostoli.
Din naivitate, neatenție sau imprudență, din teamă sau copleșit de evenimente, oricare ar fi avut resursele unui abandon, fie și limitat în timp, lăsând baltă pe Învățător.
Așadar, nu capacitatea de trădare este aici esența, ci întrebarea deloc retorică dacă oricare ar fi avut și puterea de a negocia, de a vinde iubirea amestecată cu respectul față de Domnul.
Iată că, unic, Iuda poate. Nu stă mult pe gânduri și, cel puțin în primă fază, nu are nici rezerve atât de puternice încât să priceapă nemijlocit mizeria care stă se producă prin și cu el. Pe nemestecate, înghite lacom momeala.
Abia după aceea, fraierul începe să se căiască, să se întrebe la ce folos banii ăia, de ce a căzut ca tembelul într-o capcană deloc abilă, evidentă.
Cum de a mers la curve, având acasă o soție minunată? Cum de s-a îmbătat ca porcul cu un rachiu făcut din anvelope, el care avea în pivniță doar lucruri bune de la tata? Cum s-a lăsat prostit, când s-a aflat în preajma Înțelepciunii, s-a schimonosit după ce a văzut Frumusețea, s-a mâjit după experiența Curăției? Cum a fost, pe scurt, atât de cretin?
Toate aceste gânduri, alături de altele, despre care nu o să aflăm nimic niciodată, i-au chinuit conștiința, adică adâncul dumnezeiesc din fiecare făptură, ajungând la gestul cunoscut.
După ce a luat banii, Iuda își ia viața.
Ce contabilitate pe minus!
Nu doar viața Lui a vândut-o, ci și pe a sa proprie a amanetat-o pe nimic.
Tristețe absolută.
Cea pe care, în proporții fluctuante și la temperaturi sufletești diferite, o resimțim după mai toate bazaconiile pe care le spunem sau credem, după certuri aprinse sau acte rușinoase.
Nu, nu am vrea să fim în pielea lui, dar de atâtea ori îl simțim pe Iuda aproape.
Vestea bună: unde este el nu are cum lipsi Cel pe care, asemeni nouă, L-a trădat.
Bonus: dacă nu ne sinucidem interior, altfel decât el, avem șansa de a asista la minunea Celuilalt.
Întrebarea, așadar, nu este dacă suntem sau nu precum Iuda, ci dacă putem să ne oprim la vreme.
Pr. Radu Preda
Iritarea lui Iuda și decizia trădării lui Iisus de către acesta s-a înfiripat în mintea lui exact atunci când “S-a apropiat de El o femeie, având un alabastru cu mir de mare preț, și l-a turnat pe capul Lui pe când ședea la masă. Și văzând ucenicii, s-au mâniat și au zis: De ce risipa aceasta? Căci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor“ (Mt 26, 6-16).
Nu numai Iuda, dar chiar și ucenicii cei buni care, oameni cu frica lui Dumnezeu fiind, ba chiar trăind în proximitatea Lui vreme de trei ani, tot s-au aprins de mânie vociferând: “Vrem spitale, nu catedrale!“
Adică Hristos, Cel care a înmulțit peștii și pâinile de nu mai pridideau să numere coșurile cu frimituri, Cel care a făcut din apă chioară cel mai bun vin (cu care se puteau ține încă multe alte nunți), ei bine tocmai Lui i se reproșează risipa: de mir, de bani, de resurse, în general.
Și de către cine? De către cei care în mod sigur, în trei ani de zile nu au suferit de lipsuri, dimpotrivă! Invitați la ospețe în tot locul, chemați în casele iudeilor de vază, adăpostiți în Ierusalim în locuința unor oameni avuți, cinstiți în case de vameși, farisei și mărimi locale, ucenicii nu aveau nici un motiv a se plânge, nici a cârti contra “risipei“. Decât dacă cugetul lor era obturat, obnubilat încă de cele ale materiei grosiere.
Însă pentru Iuda, gestul și replica lui Iisus l-au convins definitiv că omul e irecuperabil, că e un visător cronic și nimic din cele ce sunt ale lumii parcă nu sunt înțelese cum se cuvine de către acest profet atipic.
Nu tu un ban la ciorap pentru vremuri grele, nu tu un complot contra romanilor, nu tu o înțelegere cu mai-marii Templului (acolo unde erau resursele!), nu tu o încurajare a poporului care l-a aclamat la intrarea în Ierusalim.
A tăcut tot drumul, îngândurat, călărind o gloabă de asin, iar a doua zi a blestemat netam-nesam smochinul care nu dăduse rod, deși nu era vremea lui… E clar, omul e rătăcit, nu fructifică nimic din oportunitățile care se tot deschid, hai să scăpăm odată de El!
Și așa a fost, managerul de proiect – al pungii de obște – și-a atins scopul.Oare? Că dacă și l-a atins, ce căuta mai apoi atârnat de o cracă?!
Și falit, și hulit, și spânzurat – asta afacere pe cinste! Și pe eternitate…
Razvan Bucuroiu
https://www.facebook.com/razvan.bucuroiu.5
https://www.facebook.com/groups/796481577617577/user/100003088222411
