“Ne-am adunat împreună, în jurul Sfântului Altar, în duh de rugăciune, după cum ne vesteşte cuvântul Evangheliei de astăzi: “Casa Tatălui Meu casă de rugăciune se va chema“ – pentru a lua putere de la Domnul să trăim cuvântul Lui în lume şi să trăim în duhul Învierii lui Hristos şi în duhul sfinţeniei. Hristos a înviat şi toate câte le-a făcut pe pământ le-a făcut ca să credem în puterea blândeţii, în puterea sme-reniei, a sfinţeniei  cu care trebuie să trăim în lume.

Tot timpul, şi astăzi, lumea a cunoscut şi cunoaşte mai ales alte legi. Câţi dintre tinerii din jurul nostru pe care-i cunoaştem au dragostea şi râvnă să trăiască fericirea Maicii Domnului de a-şi ţine cugetul neclintit la înţelesul cuvintelor Domnului, la slujirea poruncilor Lui, de a trăi în curăţie desăvârşită. Şi, iată, pe Maica Domnului o numim “cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru” şi auzim şi ne bucurăm de minunile pe care dragostea ei le revarsă pe pământ.

Toţi căutăm puţină dragoste şi încredere în aproapele nostru, dar, zdrobiţi de multe ori de prea multe griji, de viclenia celorlalţi, de zbuciumul lumii acesteia, de faptele cele mai deşanţate şi mai netrebnice pe care le auzim propovăduindu-se în lume sau la televizor sau în altă parte, ne slăbănogim şi devenim noi înşine aspri sau curvari sau mincinoşi sau vicleni, căutând alte plăceri decât cele pe care ni le vesteşte Domnul ca fiind Viaţă şi Înviere.

Precum Eva a crezut mai mult cuvântul amăgitorului, că dacă va gusta din acel măr, despărţită de Dumnezeu, fără Dumnezeu, va ajunge ca şi Dumnezeu, va cunoaşte plăceri, şi slavă, şi cunoştinţă mai mult decât dacă ar fi rămas în legătură de încredere şi de dragoste cu Dumnezeu.

Dumnezeu a venit pe pământ să refacă această legătură de dragoste, pentru că ne-a văzut rătăcind şi orbecăind şi a văzut omul nefericit, atunci când se sfâşie în plăcerile şi în grijile acestei lumi… Şi adunându-ne în jurul Sfântului Altar, ne adunăm să luăm putere, pentru că noi înşine, plecând de la biserică, de multe ori ne vedem arţăgoşi, lipsiţi de blândeţe, lipsiţi de smerenie, şi nici nu putem fi altfel, când suntem zdrobiţi de viclenia şi de duhul acestei lumi. Dar dacă ne adunăm, într-adevăr, cu gând de rugăciune, nu ca la casa de negustorie, nu aducând forfota din lume în biserică, ci încercând să intrăm, într-adevăr, în rugăciune şi în slujirea adevăratului Dumnezeu, atunci vom putea şi noi, pe pământ, să trăim precum Maica Domnului, precum au trăit sfinţii, pentru a ne împărtăşi încă de aici de duhul adevărat al Învierii, de slujirea îngerilor la care ne cheamă Hristos.

Învierea lui Hristos ne descoperă că moartea ce ne stă în faţă nu este ultimul cuvânt al vieţii noastre. Lumea aceasta nu este singura realitate a vieţii noastre. E prea puţin şi prea sărăcăcios faţă de ceea ce suntem chemaţi. Suntem chemaţi la Înviere, suntem chemaţi să trăim în această lume în încredere în Dumnezeu, în blândeţe şi în smerenie… Pentru că “cei blânzi vor moşteni pământul”. (…) Viaţa noastră este o pregătire ca să înţelegem cu adevărat Învierea lui Hristos şi dragostea lui Dumne-zeu pe pământ. Hristos ne-a propovăduit cele ale Învierii, puterea blândeţii şi a smereniei.

Dar, iată, Domnul, pe pământ, S-a aplecat asupra suferinţelor oamenilor, Domnul, care ne-a vestit că are grijă de fiecare fir de păr din capul celor care cred în El şi a vădit încă de pe pământ cu câtă grijă caută spre cei ce nădăjduiesc în El. Nu ne-a promis Domnul nici concediii desfătate la schi sau la mare sau în altă  parte, nici concerte de slavă, nici să devenim vedete pe micul ecran, dar ne-a făgăduit că putem cunoaşte adevărata fericire şi că toate cele de trebuinţă le sunt împlinite celor ce-şi pun nădejdea în El. De aceea, vedem că încă din timpul vieţii Sale, a vindecat pe cei bolnavi, a înviat morţi, pentru că, în toate acestea, Domnul voia să ne spună: “Îndrăzniţi să trăiţi în sfinţenie! Pentru că Eu cunosc adevăratele voastre nevoi şi nu Mă depărtez de ele!”

Astăzi, în vinerea Săptămânii luminate, prăznuim o asemenea purtare de grijă a lui Dumnezeu, săvârşită prin Maica Domnului, cea atât de aproape de suferinţa nea-mului omenesc, cea atât de aproape de cei care îşi pun nădejdea în ea.

[…]

… Şi astăzi, cei ce săvârşim cu credinţă Aghiazma, în numele Maicii Domnului şi în numele lui Hristos şi toţi cei ce bem dintr-însa, aflăm nu doar vindecare de neputinţele şi slăbănogelile noastre trupeşti, ci mai ales, puterea de a ne duce credinţa mai departe, puterea de a mărturisi cuvântul lui Dumnezeu, şi nouă, şi celor ce n-au auzit încă de Dumnezeu, şi celor ce, deşi au auzit, trăiesc de parcă n-ar fi auzit… […]

Şi înţelegem că puterea sfinţilor nu este doar blândeţea sau pacea pe care ni le-au dat în această viaţă, ci ele în veşnicie se revarsă asupra celor ce rămân în legătură cu ei şi vor ei înşişi să se sfinţească. Maica Domnului continuă să fie în legătură cu toţi ce o slăvim, o cinstim şi cu toţi cei care, după pilda vieţii ei, spun şi ei lui Dumnezeu: “Iată, roaba Domnului, fie mie după Cuvântul Tău”. Şi înţelegem că viaţa aceasta ne este dată nu ca să ne înmulţim desfătările, nu ca să ne căutăm o mărire a slavei de pe pământ, nu ca să devenim nişte oameni duri sau autoritari, ci ca să înţelegem chipul blândeţii şi al smereniei şi să putem devenim noi înşine izvor de bucurie celor din jurul nostru.

Ne adunăm aşadar la slujbe, pentru că toate binecuvântările pe care le primim – “Pace tuturor! Harul Domnului nostru Iisus Hristos dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!” – să lucreze în sufletele noastre şi, plecând de aici, să trăim mai încredinţaţi de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai puţin nervoşi, mai puţin arţăgoşi, mai slobozi de mândria care ne stăpâneşte!

Să ne ajute bunul Dumnezeu şi Maica Domnului întru această zi, în care facem pomenirea acestei proslăvite minuni a Izvorului Tămăduirii, într-adevăr să păstrăm această pace şi bucuria Învierii lui Hristos să o purtăm în inimile noastre şi nimic din grijile şi fricile acestei lumi să nu ne poticnească în credinţa neclintită în Domnul nostru Iisus Hristos!

[…] Să ştim că o schimbare în bine nu vine printr-o politică mai înţeleaptă, nu vine nici de la Bruxelles, nici din vreo Uniune Europeană pusă pe fapte mari, dacă acest bine nu este lucrat cu Dumnezeu şi în stăruitoare rugăciune…

Să vă dea Dumnezeu nădejde în toate zilele vieţii, să înmulţiţi binele în casele dumneavoastră, cu copiii, cu soţii, cu colegii şi vecinii dumneavoastră, şi atunci binele pe care-l aşteptăm de la Dumnezeu se va înmulţi în jurul nostru! Şi, mai ales, să nu uităm că binele desăvârşit şi lumina, şi fericirea nu le aşteptăm depline în lumea aceasta – după cum nici suferinţa nu este deplină în lumea aceasta – ci le aşteptăm în întâlnirea veşnică pe care o vom avea cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curata Sa Maică şi cu toţi sfinţii.

Dumnezeu să ne ajute să ne pregătim sufletele în fiecare zi de lumina sfintei Învieri, şi astfel să putem rosti cu inima curată şi dragoste nefăţarnică: Hristos a Înviat!

Arhim. Nichifor Horia (Iaşi) – Predică la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii