Iarăși, în câteva rânduri, Mântuitorul rostește o pildă prin care nu prezintă doar două lumi, că ar fi prea simplu, adică nerealist, ci două stări care se concurează în noi înșine, cu sau fără știință. Din start, a te identifica fie cu fariseul, fie cu vameșul este o falsă opțiune.
De câte ori, concret, nu suntem principiali – precum femeile bătrâne care bârfesc moravurile celor tinere –, mulțumiți că am bifat, că am realizat, terminat, rotunjit, clarificat, tranșat sau decis cum este bine și, prin contrast facil, cum este să fie rău?
Genul comentariilor la fotbal că, pe teren, ai fi jucat mai bine sau, în fața unui tablou precum la poartă nouă, te mulțumești să spui că ai fi putut picta și tu așa chestie.
În fine, exemplele sunt numeroase și însăși cantitatea lor arată cât de des putem călca în fariseim, la propriu, precum în rahatul câinilor doamnelor și domnilor din parc.
Mai greu de încadrat este celălalt, vameșul, care, neauzit și neștiut de nimeni cum îi geme sufletul, bate cu sfială la ușa milostivirii. Nu invocă nimic în favoarea lui: nu poate pretinde că ar fi nerăpitor, dimpotrivă, că ar fi drept sau cumpătat, dovadă stând faptele.
Nici măcar cu Postul nu se poate lăuda, oricât ar mânca humus, dar tot cu mintea și vorbele spurcate, cât despre zeciuială, la ce taxe a pus guvernul roman pe salarii, nu prea îi mai vine. Evaziunea ca formă de rezistență. Precum în formularul pentru viza americană: primul completează totul, având rezervările deja în buzunar, celălalt improvizează, lasă locuri libere și, la urmă, nici nu mai are nădejdea că o să și poată pleca prea curând. Faptul că stau la templu unul lângă altul este pură întâmplare, așa cum toți virtuoșii din duminica aceasta vor împărți, săracii, aerul cu păcătoșii.
Dar de unde îi vine fariseului siguranța atât de evidentă? Pe ce sau cine se bazează? Are pile? Chiar și după criteriile exterioare ale Vechii Legi, oricât de strict ar fi fost ținute, tot nu ajunge(a) să te prezinți cu asemenea tupeu în fața lui Dumnezeu.
Măcar stilistic, un semiton mai jos și privirea strunită, nu atât de sigură, tot ar fi fost mai aproape de starea de rugăciune.
La urma urmelor, chiar dacă suntem prieteni cu Șefu’, tot batem la ușă. Dacă avem bun simț. Or, problema omului nostru asta era: nici lipsa păcatelor și nici corectitudinea nu justificau impetuozitatea, ci absența conștiinței limitelor, a dubiului sănătos și a îndoielii pline de nădejde.
Uitându-se la prăpăditul de lângă, el nu vede că umilința acestuia este în sine o virtute, că nu ne ducem în lăcașul de închinare pentru că nu am făcut și nici o să facem cândva o greșeală.
În plus, mai este ceva pe care fariseul nu îl realizează, copleșit de buna impresie despre sine: vameșul nu îl invidiază, nici nu se uită la el, cu atât mai puțin să se minuneze de statura lui impozantă. Păcătosul are treaba lui cu Creatorul, marea lui tristețe fiind de a nu se fi ridicat la înălțimea așteptării Acestuia.
Că ar fi putut lua exemplu de la fariseu, tot ce se poate, doar că el, bătându-și pieptul, nu prididea să ceară iertare nu pentru plusuri, ci tocmai pentru minusuri.
O altă matematică, altă formulă de calcul. Pe care Hristos o rezumă astfel: “Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.”
În total răspăr cu etica iudaică a timpului său – calea binelui fiind strict separată de cea a răului –, Iisus din Nazaret vine cu surprinzătoarea inversare a polilor. Cea care ne dă încredere că nu suntem definitiv pierduți. Nu, nu este relativism și nici reversibilitate, ci doar afirmarea, fără dubii, că judecata lui Dumnezeu se plasează dincolo de criteriile omenești, făcând din trufaș cârpă, iar din tâlharul convertit primul cetățean al Împărăției.
Iată de ce perioada Triodului, a pregătirii pentru Învierea Domnului, începe tocmai cu această duminică, drumul către Praznicul Praznicelor trecând prin toate etapele, neliniștile și disperările, cum trece și prin victorii aparente, sentințe care se vor definitive și mormântul ca destinație finală.
Nimic din toate acestea nu este confirmat: spaima ajunge bucurie, așa cum moartea arvuna nemuririi.
Desigur, scopul nu este ca fariseul să ia locul vameșului, dar nici invers, ci amândoi să priceapă/simtă/trăiască revărsarea unei iubiri aparent oarbe, inoportune.
Da, inoportunitatea generozității salvatoare față de păcătos, chircit de neputințe, și a dezinteresului pedagogic față de isprăvile celui drept.
Dumnezeu nu răsplătește, precum într-o imensă loterie, ci oferă. Din belșug.
Sus să avem inimile!
Pr Radu Preda
Sursa: http://radu.preda