Nu știm dacă era așa din naștere. Nu are relevanță. Concretă și grăitoare este situația: orbul stă pe marginea drumului cu mâna întinsă. Nu este trimis de ai lui, ci doar vrea să își câștige pâinea zilei, să se facă util, să nu cadă cu totul în grija cuiva. Alte munci nu putea să facă, nici talent de orator sau de poet sau de cântăreț nu avea.
În noaptea vieții, precum într-o peșteră, se gândea cum ar fi afară, la lumină, ce frumuseți ar fi putut să vadă cu toate că, de fapt, pentru el nu exista nici frumos și nici urât.
Nu avea termeni de comparație. Doar mirosuri, suave sau încărcate, de femeie tânără sau de animal în putrefacție, așa cum, pe la urechi, îi treceau zumzetul cotidian, frânturile de dialog, strigătele negustorilor, întrebările drumeților, clinchetul unui bănuț care îi cădea în palmă, trezindu-l din mirare.
Când sora lui, la care dormea nopțile, a născut o fetiță, a mângâiat-o, a adulmecat-o, i-a pipăit păruțul fin și i-a suflat sub braț, făcând-o să chicotească, a sărutat-o. Cu un oftat greu și lung cât existența lui de pește fără apă, de pasăre fără aripi, de floare fără rădăcină, de ulcior găurit, de suferind dorindu-și alinarea, de om în căutare de omenie.
Acolo, aproape de poarta străvechiului Ierihon, își făcea veacul. Mai erau și alții, cu tot felul de beteșuguri. O adevărată expoziție!
Se știau între ei. Așa mai afla ce se petrece în lume, ce războaie, care împărați și regi, câte corăbii scufundate la ultima furtună. Dacă nu vedea, asta nu însemna că era prost sau lipsit de curiozitate.
Într-o zi, bătut în creștet de soarele amiezii, auzi zarvă mare. Întrebă în jur ce se petrece. I se spune, pe fugă și fără detalii, că tocmai ce trece Iisus Nazarineanul.
Nu știa exact Cine ar putea fi, așa că a ales adresarea neutră și, strigând din ce în ce mai tare, implora mila: “Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” Egoiști, cei “normali” aveau alte chestiuni de cerut, așa că îl certau să tacă, să nu îi încurce. Greu să fii cu handicap! Ești la cheremul reacțiilor de moment ale altora, mai mult sau mai puțin atenți, unii de-a dreptul nesimțiți. Ca mitocanii ăia care parchează la mall pe locul unuia ca el.
Nu se lăsă și vocea lui, ascuțită, reverberă iarăși peste capetele mulțimii. Insistent.
Cu toate că trecuse deja, Domnul se oprește și cere să îi fie adus orbul. Pe care îl întreabă ce dorește.
Cum? Nu era evident?
Sigur, dacă ne gândim puțin, putea solicita multe: pensie, locuință socială, medicamente gratuite, abonament redus la CFR pentru toată familia, intrare fără plată la baia comunală, cablu și internet de la primărie, certificat de revoluționar. Și un mobil, desigur.
Ei bine, nu cere nimic din toate acestea, ci doar un singur lucru: “Doamne, să văd!” Mulțimea era roată în jurul lor, măsurând orice gest al Mântuitorului. Unii își dădeau coate. El, sec: “Vezi!” În vuietul de uimire, Hristos adaugă formula auzită și duminica trecută: “Credința ta te-a mântuit.”
O spune ca și cum ar fi pasat responsabilitatea vindecatului însuși.
Domnul nu se grăbește să se proclame mare vraci și nici să își facă reclamă. Iar fostul orb? Copleșit, emoționat, nu are timp să se uite bine în jur.
Privirea lui Îl fixează pe Cel care ia dăruit-o. Așa cum, orb, Îl urmărise cu strigarea lui disperată, acum, văzând, Îl însoțește, întrebându-L și întrebându-se ce sunt toate acestea.
Între cuvintele de laudă și mulțumire, încearcă să strecoare rugămintea unei explicații. Desigur, avea mare credință, dar și mai mare îi era dorul de încredințare. Își lua notițe. Pentru a spune și altora, orbi sau altcumva, cât de mare este Domnul.
Iar mulțimea? Surprinsă de episodul scurt și puternic, Îl conduce cu alai în cetate, gândind, printre doxologii, ce noroc s-a abătut din senin. Abia așteptau să își rezolve problemele toate. Ca și cum ar fi rămas în pană, în mijlocul urbei, mașina premierului, a unui ministru sau parlamentar.
Revenind la orbul nostru, pe margine de drum a nădăjduit vindecarea și, acum, pe mijlocul lui merge grăbit după Cel care i-a întors așa-zicând, cu dobândă, așteptarea.
În oraș, pe ulițele înguste, orbul avea să îl piardă pe Domnul din ochi. Spre seară, se întoarce acasă, la sora lui. După ce scăpă oala din mâini și mușcă din colțul șorțului, ca de aievea, ea îl întreabă: cum e posibil? Știi, eram la locul meu, pe marginea drumului, când la un moment dat… Ea dădu din cap și bâigui: da, da, pe drum… Și se repezi în camera de alături să își vadă fetița care plângea.
Pe orice drumuri am fi, sus să avem inimile!
Pr Radu Preda
sursa http://radu.preda.
