Aparent, totul a început cu o măsură de partid și de stat: un recensământ. Util, de altminteri, mai ales dacă, precum romanii, erai în țări, generic vorbind, cucerite relativ recent. Să știi pe câți poți impozita, ce profil social au, dacă te poți baza pe civili în caz de război, câți au buda în curte etc.
Din păcate, nu ne-a ajuns un formular complet al temelor/întrebărilor, motiv să acceptăm că, de fapt, a fost doar o socoteală populațională: pe sexe și familii.
Asta explică faptul istoric că lumea trebuia să se pună în mișcare, la propriu, să se prezinte la recenzori – nu exista încă mentalitatea că aceștia merg la cei recenzați, interesul fiind al conducătorilor, nu al celor conduși –, context în care se petrece minunea. Sub ochii romanilor, oricum total paraleli cu Legea, se derulează ceva greu de încadrat, geopolitic sau juridic.
De la mic spre mare, o familie atipică: ea, tânără, el, bătrân de-a binele, dar așteptând un copil de care se interesează, prin măsuri specifice, regele, în fapt guvernatorul, Irod, aliatul strategic din teritoriu al Romei. Ridicând brațul telescopic al camerei, mai vedem cum cele petrecute în Betleem, pe cât de banale par, declanșează interes, curiozitate, insuflă spirite, oameni care își pun la bătaie resurse.
Cei trei magi sosiți din străinătate suscită, prin simpla prezență, semne de întrebare: ce urmăresc, cine i-a trimis, de unde au o evidentă prosperitate pe care nu se jenează să o etaleze, de ce sunt atât de marcați de eveniment, de ce o șterg fără să mai treacă pe la guvern, dispărând la fel cum au apărut, discret, fără note și alte indicii? Straniu!
Iarăși, romanii se uită la toate acestea cu surprinderea tâmpă a ocupantului, a musafirului care nu se mai dă dus, garantul păcii la capătul unui șir de conflicte și crime între cei care, sub Lege fiind, s-au dovedit aproape fără excepție ca fiind fărădelege. Desigur, romanii au tot felul de traducători, de intermediari, precum americanii și aliații lor în Afganistan, care le explică, atât cât se poate, filonul religios, cauza uimirii și resorturile îngrijorării aliatului lor, a celui care, snob și evident scrântit, își elenizase numele, sugerând că ar fi, culmea ironiei, un erou. Oricum, știa din familie și din cercul puterii cum au decurs evenimentele cu Ioan Botezătorul, vestea că cele anunțate de acesta se și întâmplă pe bune scoțându-l, la propriu, din minți.
Pe cât de relaxați erau romanii, mestecând gumă, pe atât de frenetic și extrem acționează Irod.
Scăpându-i plodul, cum trebuie să îl fi numit în crizele lui de furie, dus de nas de magi, cu un șef de servicii ineficient, dă ordinul brutal să fie uciși toți copiii din Betleem până la doi ani. Măcelul este nu doar groaznic în derularea lui, cum vedem și interiorizăm prin Rubens a cărui operă se află la München, dar are în plus o trăsătură: inutilitatea. Hristos, Maria și Iosif sunt deja în Egipt. Trăiască libera circulație!
Memoria eclesială ne invită azi, în a treia zi după Întrupare, să facem un salt, în orice caz scurt la scara timpului. Așa ajungem la momentul când, deja Înviat, Domnul continuă să își facă simțită prezența. Din ce în ce mai mult chiar.
În condițiile liturgice și sociale ale epocii, Sfinții Apostoli se organizează și pun câteva rânduieli noi, dând, de pildă, atenție fecioarelor și văduvelor la slujbe, așa cum, după, instituie masa comună, formă de celebrare a credinței și de solidaritate cu cei lipsiți în același timp.
Pentru ca lucrurile să meargă bine și corect, lipsindu-se de zâmbetul slinos al șefului de la Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, sunt investiți – primele hirotonii!!! – șapte bărbați ”plini de Duh Sfânt și de înțelepciune”.
Șeful lor: arhidiaconul Ștefan, în traducere “cel încununat”. Ne aflăm la granița dintre epoci și lumi, dintre vechea Sinagogă și Biserica emergentă, adică în plină resetare, în al treilea an de la sfârșitul pandemiei. Ștefan este preluat de același mecanism inchizitorial condus de nimeni altul decât Caifa, adică de fostul judecător al Mântuitorului și de cel care, prin manevre abile, își salvase postul, în condițiile în care romanii nu erau deloc mulțumiți de amestecul dintre religios și politic, știind pe propria piele ce înseamnă asta.
Cu procedurile actualizate, paznicii Legii vechi se pun la treabă: cine, cum, unde, de ce, cu a cărui autorizație? By the Way, sunteți vaccinat? În rest, totul este ținut forțat pe linie teologică, acuza unică fiind de blasfemie. Nici vorbă de cultul împăratului sau de alte chestii zis ideologice. Religie pură și dură.
Ștefan, despre ale cărui origini, formație sau cultură nu știm mai nimic, răspunde limpede și, de la un punct încolo, întoarce fundamental jocul, interogând el pe cei din fața lui dacă își dau seama ce fac.
Stupefacție, nervi, grijă pentru imaginea proprie în public, totul ascuns pervers după faldurile unei religiozități calpe. O adevărată adunare generală a unei asociații care se dă drept parohie! Previzibil, sub conducerea obiectivă și imparțială a lui Caifa, cel cu barba roșcată, sentința este anunțată fără emoție sau rezervă, măcar și mimată: moartea prin lapidare. Adică prin aruncarea cu pietre, fie și pe lângă. Un fel de crucificare, dar cu asasinii ochi în ochi.
Scos din cetate, pentru a nu face mizerie și să nu fie probleme cu administrația străzilor, oricum aflată în faliment, asupra lui Ștefan – a celui care deja vedea porțile Împărăției! – se prăvălesc cataroaie, bucăți din pavaj, borduri.
La grămadă și în același timp, sunt azvârlite pietrele ciudei, ale invidiei, ale prostiei nerecunoscute, ale rușinii neasumate, ale fecioriei pierdute de zeci de ori, ale falsității, ale curviei cu trupul și mintea, ale nemerniciei, ale mândriei, ale înregimentării tâmpe – era pauza de prânz a multinaționalelor –, ale refuzului Minunii.
Asemeni Celui în care credea, Ștefan interoga la rădăcină, inclusiv sau mai ales pe moarte, ce fel de oameni erau cei care, concret, îl executau. Insuportabil.
După mesele grele, iată că în a treia zi de Crăciun suntem scoși la marș forțat. Majoritatea renunță să mai vină la biserică. Unii lucrează, în vreme ce altora, celor mai mulți, le-a trecut “cheful”. Își iau Trifermentul.
Sicher, momentul ștefanian nu este digestiv și nici plasture emoțional, ci pumn direct în burtă. Ne îndoim, la început, de durere, pentru ca abia după aceea să ne înclinăm în fața primului martir al Creștinismului. “Ca un ostaş al lui Hristos, Sfântul Ştefan, luptându-se după Lege împotriva ucigătorilor Domnului şi îmbrăcat fiind cu Puterea Lui cea Nebiruită, a biruit toată împotrivirea cea plină de ocară a călcătorilor de lege.
[…]De râvna dragostei lui Hristos aprinzându-se şi spre luptă dezbrăcându-se, plin fiind de credinţă şi de Dumnezeiesc Duh, întâiul mucenic a adeverit tuturor propovăduirea pescarilor cea de Dumnezeu rânduită.
[…] Ca un propovăduitor al Vieţii Celei de Taină cu adevărat şi Dumnezeieşti, întâiul mucenic ca şi cum ar fi trecut cu vederea viaţa de faţă, a arătat cu fapta tuturor, lămurit, adevărul cel purtător de biruinţă, alegând mai bine moartea. […]
În peşteră lumească, Stăpânul pentru noi a intrat, cu chip smerit; iar Sfântul Ştefan, începătorul mucenicilor, a ieşit din răutatea omenească, atins fiind de dragostea Stăpânului.”
Sus să avem inimile!
Pr Radu Preda
sursa facebook http://PIETRE (predica pe scurt)
