Cu puțin timp înaintea Nașterii Domnului, duminica de azi are un dublu mesaj.
Primul: reface, pe scurt și oarecum sec, din nume în nume, descendența biologic-simbolică a Mântuitorului. Ca un pomelnic.
Este în fapt un exercițiu însă esențial, indispensabil: prezentul ca rod al amintirii, așa cum venirea Fiului Omului, împlinirea vechilor profeții. Mai mult: Domnul indică fără niciun dubiu că se regăsește în Creație acasă, adică nu descinde pur și simplu, precum un marțian, pe o planetă străină, uimind și îngrozind pe băștinași, semănând teroare și reclamând supunere. Nu colonizează și nici nu vizitează viața, ca într-un city break, ci reprezintă cea mai de preț plămadă a ei, aluatul care dospește toată frământătura, pentru a cita metafora paulină și a da curaj gospodinelor, oferind un temei biblic, adică serios, zdroabei lor din aceste zile, insuficient onorată, dar presupusă de la sine.
Al doilea mesaj a celei de a 28-a Duminici după Rusalii este, ca de atâtea ori, tradus în genul retoric și de imagine al pildei, aici: a celor chemați la cină. Am să insist asupra acesteia.
Așadar, “un om oarecare a făcut cină mare”.
Halt! Cum adică “oarecare”? Oricine putea/poate face așa ceva?
În condițiile sociale și economice de atunci, precum în cele de azi, nu oricine putea/poate face orice.
În plus, măcar și din politețe, ar trebui să menționăm sponsorul, nu?
De unde concluzia, pe moment, că Domnul nu vrea să insiste pe calitatea exterioară a gazdei, precum numele sau rangul, cu atât mai puțin contul, important fiind ce urmează.
Or, ce urmează este în aparență o catastrofă: toți cei chemați, ca la comandă, invocând diferite pretexte, unul mai credibil decât altul, declină invitația.
Neaoș exprimat, îi doare undeva.
Asta îmi amintește scena, magistral gândită, pe baza datelor istorice, de Ernst Marischka, din ultima parte a trilogiei dedicate Împărătesei Elisabeta (Sisi), întrupată de legendara Romy Schneider: la recepția organizată în onoarea perechii imperiale, aristocrația din Milano își trimite, îmbrăcați elegant, servitorii. O provocare, un statement, o declarație politică nemijlocită.
Dar ce să vezi? Contrar așteptărilor, a răspunsului pe măsură la provocarea de proporții, adică anularea cateringului, Sisi reușește să își convingă augustul soț, indignat oricum de obrăznicia supușilor rebeli, balul continuând ca și cum nimic nu s-a petrecut.
Exact ce face și acel “oarecare” despre care ne relatează pericopa evanghelică, aducând din cetate, direct de pe stradă, “pe săraci și pe neputincioși, și pe orbi și pe șchiopi“.
Cum loc mai era, mai aduce, aproape forțat, și pe alții asemenea. Pentru ca la urmă să spună, apăsat, cuvinte grele: “Niciunul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina mea.” Basta!
Revenind la noi, de câte ori nu refuzăm invitația Domnului la Cină, adică la Sfânta Împărtășanie, dându-ne loviți: că nu am ținut post, că am mâncat ceva de dimineață, din grabă, că nu am avut timp să ne pregătim, că ne sunt aburiți ochelarii, că nu mai știm unde am pus cheia de la mașină, că oare de ce poartă preoteasa batic, că nu am ridicat hainele de la curățătorie, că suntem, culmea tupeului, invitați în altă parte?
Altfel spus, nu avem chiar nicio scuză: s-a muncit, au fost pregătite bucatele, am fost chemați, apoi așteptați, ca răspunsul nostru să fie, cu vorba lui Conu’ Iancu, de moftangii.
Strâmbăm din nas, nu ne place, ne simțim forțați, nu vrem, de fapt, catedrale, ci doar spitale, cu toate că în acestea din urmă nu am dori să stăm nicio zi, nicio oră sau niciun minut.
Popii sunt prea grași sau prea slabi, toți o apă și un pământ, ca și politicienii. Fură toți și spune că ne iubește.
Da, noi, deștepți, precum caraghioșii ăia milanezi de acum peste un secol, ne ținem tari, nu cedăm, luăm decizii, hotărâm, dăm afară, ne aliem cu alienații, ne strâmbăm, comentăm, poluând aerul mai mult și mai periculos decât toate vacile în viață de pe planetă.
Într-adevăr, situația din pilda redată de Luca este în continuare aparent neschimbată: o catastrofă.
Or, pentru a repara și aceste suflete smintite, pentru a schimba bateriile, a fixa acele ceasului și pentru a deschide un alt orizont, mai înalt și mai adânc deopotrivă, El vine aici, printre noi, cu riscurile de rigoare. Fără mofturi.
Sus să avem inimile!
Pr Radu Preda
Sursa https://www.facebook.com/radu.preda.581
