Greu de imaginat cum Mântuitorul I-a “silit pe ucenici să intre în corabie”, să meargă înaintea Lui, pe celălalt mal, așa cum ne relatează, cu precizia lui obișnuită, Matei.
De ce ar fi făcut însă uz apăsat de autoritate? Ce nu Îi convenea? Ce Îl irita?
Ei bine, ucenicilor le plăcea printre mulțimi, simțindu-se importanți, directori de opinie, influențări, cum ar spune azi unii în angloromâna care parazitează mintea și cugetul vorbitorilor închipuiți ai limbii lui Eminescu.
Sau cea a lui Steinhardt, cel mai fluent și mai profund dintre cei pe care i-am citit, la concurență amicală cu Noica sau, printre cei în viață, cu Andrei Pleșu.
Așadar, aglomerație, guri deschise și urechi înfundate, așteptări și cerințe, nădejdi și spionaj fariseic.
Această poză nu avea cum să placă tocmai Celui care știa ca nimeni altul că Adevărul nu va fi niciodată al maselor, că dovada ultimă a rațiunii profunde este sacrificiul, prețul redus al cursei către Împărăție.
Se uita la ucenici, îi măsura cu drag și realism, motiv să le tot amintească exact ceea ce ei nu doreau să audă: lumea nu acceptă pe Cel care a făcut-o, aflându-se într-o pubertate prelungită, motiv de a exclude, amuți, concedia, omorâ pe cei care predică maturizarea.
Creată liberă – ce lux divin! -, umanitatea se agață de câte un ideal, de o lozincă, doar-doar va camufla lipsa de viziune, va face insesizabilă miopia crescută a celui care nu vrea să poarte ochelari.
După ce sparge ferm acel Untold neautorizat, “dând drumul mulțimilor”, ce face El?
“S-a suit în munte, ca să Se roage.”
După ce vezi, simți și înțelegi sufletele zbuciumate, goale sau chiar uscate, asculți strigătele și, fin, pe fundal, suspinele, după ce privești ochi minunați, oglinzi ale unei neașteptate curății, dar și umbrele amenințătoare ale dorinței de răzbunare, după ce îi vezi pe ucenici, pe cei aleși, cum se scaldă în public, cum se lasă furați de logica câștigării puterii, ca și cum a fi fost un miting plătit de partid, soluția, rezolvarea este unică: singurătatea și rugăciunea.
Poate părea un pleonasm sau, pentru cei atenți la figurile de stil, un oximoron: Dumnezeu întrupat rugându-Se.
Aceasta este, cât mai simplu formulat, logica trinitară, cea pe care mulți, în primele secole deja, dar și după aceea, nu au înțeles-o, pe bună dreptate:
Fiul se roagă Tatălui, asistat fiind de Duhul Sfânt.
Dincolo de cuvinte se întinde apa insondabilă a misterului. Cel pe care plutim existența noastră toată: de la mirarea că suntem la refuzul constant că, într-o zi, nu o să mai fim. Untold.
În această stare se aflau, fără alte detalii metaforice, ucenicii de pe barca luată pe sus de valurile zbuciumate. Iar El, fără să îi abandoneze, vine spre ei. Iar ei? Cred că este o nălucă.
Așadar, mulțimea de anonimi de acum câteva ore era reală, iar El, în clipe de frică, pare inexistent.
Cam aceasta era puterea credinței lor în care, fără jenă, ne recunoaștem.
Chemarea bărbătească adresată lui Petru, “Vino!”, este urmată aparent ferm, dar ce final groaznic! Primul dintre ucenici este leoarcă, strigând după ajutor. Care nu întârzie.
Lecția: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Chiar așa: de ce ne îndoim, de ce amânăm întâlnirea cu El, cu Cel care ne întinde mâna oricând, chiar dacă ne reproșează, pe bună dreptate, că am fost puțini credincioși, adică adolescenți năuci ai propriei noastre vieți spirituale, indiferent de vârstă?
Iată, în fine, de ce uneori este spre binele nostru ca Dumnezeu să ne silească.
Sus să avem inimile!
Pr Dr Radu Preda
