(predica pe scurt)
Scena este cunoscută: în mijlocul celor bolnavi și neputincioși, un oarecare al cărui nume istoria biblică nu l-a conservat, suferind de aproape patru decenii, vede cu tristețe cum, la mișcarea apei, mereu se bagă alții în față. El neavând om care să îl arunce în scăldătoare, de unde și vorba curentă de azi.
Era pe cont propriu, dar nici pe solidaritatea celorlalți nu se putea bizui. Vai de soarta lui!
… Devenise printre cei mai vechi poftitori de vindecare, ascunzându-se vara sub coloane, la umbră, iar în anotimpul ploios rugându-se să fie dus pe începutul de uliță, sub tocul ușilor caselor, acolo, la Poarta Oilor din Ierusalim.
Nu știm unde dormea și nici când mânca. O viață tristă, ca și cum ar fi trăit, abandonat, într-o garsonieră din Militari, la ultimul etaj, curentul și gazul fiind oprite din pricină de neplată. Nimeni nu îi deschidea ușa. Nicio curiozitate, nicio empatie.
Un viu mort. Zi de zi, cobora cu liftul, așteptând să mai intre cineva, să apese butonul, el neajungând, nici măcar cu ciotul care îi servea de baston. An de an, nu puțini se mirau că mai trăiește, că îl vedeau în același loc.
Sub ochii lui, din ce în ce mai triști, tot an de an, unul și altul plecau, vindecați.
Nu îi invidia, dar nici bucurie nu simțea.
I se părea că, păcătos cum se știa, penitența era prea lungă, chiar nedrept de lungă. La urma urmelor, nu a omorât pe nimeni.
Cu toate acestea, an după an, nu își pierdea nădejdea, insistând poate-poate Dumnezeu îl va auzi sau vedea.
Târându-se și icnind, mișcându-se încet pe oase, din genunchi și din coate, era primul când scăldătoarea se deschidea, instalându-se pe patul de nuiele.
Fără să știe, celebra, asemeni unui preot de la sinagogă, așteptarea mesianică.
Capul nu îl mai putea ține drept, cerul lui fiind în undele apei, cele în care, disperat, uneori ar fi vrut să se arunce, cu ultimele puteri. Dacă nu se putea vindeca, măcar să dispară, își spunea, sărmanul. Ce ispită! Ce chin! Ce jale!
Așa avea să îl găsească Domnul. Dintr-o privire și în duh, Mântuitorul face pe loc o radiografie. Îi vede pe cei care, ajutați de familii, veneau la scăldătoare precum alții, azi, la clinicile cele mai bune. Îi vede, desigur, și pe cei de pe margine, pe cei care profitau de vad, vânzând dulciuri și altele.
Curând avea să îl vadă și pe nefericitul nostru. El, care nu dorea să provoace, se simte, precum la nunta din Cana, cumva forțat să facă ceva.
De data aceasta, nu pentru a nu strica bucuria, ci pentru a curma suferința.
Nu avea de gând, fiind sâmbătă, să forțeze nota, dar nici nu putea amâna: 38 de ani erau, la media de vârstă a epocii, mai mult decât suficienți.
Așa că, nebirocratic (formularul E 112!) și discret, neobservat aproape de nimeni, îl dezleagă pe amărât: “Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”
Nimic altceva.
Domnul se face apoi dispărut în mulțime, cel vindecat neputând nici să spună cui îi datorează minunea. Pentru că, da, în viața lui era așa ceva. Ajuns acasă, nițel amețit și încă nesigur pe picioare, ținându-se de ziduri, mușchii fiind atrofiați, îi șochează pe toți, câți mai erau, niciunul nemaiașteptând să îl vadă teafăr. Prezența lui, îngrozea, zâmbetul lui, cutremura. O stafie întrupată.
Chiar și câinele, cel care îl însoțea zilnic câteva sute de metri, îl lătra acum, neputând să îl recunoască pe verticală.
Vindecat, era ciudat, suspect.
Vestea morții lui ar fi fost cea mai firească, în niciun caz cea a vindecării. S-a petrecut altfel, contrar așteptărilor, iar așa ceva declanșa spaimă, teamă, precum femeilor mironosițe ajunse la mormântul gol al Înviatului.
Învierea din neputință, din boală, surprindea până la refuz. Așa ceva este cu neputință!
Cu atât mai mare bucuria Domnului să îl reîntâlnească pe X la templu, având astfel dovada recunoștinței și evlaviei vindecatului.
Cu aceeași discreție, îi comunică tratamentul pe termen lung: “Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.”
Toate acestea ne vorbesc nouă, celor de azi, nemijlocit. Ca societate și Țară, dar și om cu om, suntem și noi de aproape, în curând, patru decenii pe malul scăldătoarei.
Ce și cine ne împiedică să ne vindecăm?
Pentru că dacă avem o unanimitate, aceea este legată de constatarea că suntem, într-adevăr, bolnavi. Că nu ne este, în profunzime, bine, oricât am lăuda pașii istorici parcurși, alianțele și garanțiile câștigate (dar încă neverificate). Că dacă am fi pe drumul bun, nu am avea atâția care pleacă, sătui de stagnare, confuzie și promisiuni goale.
Cu o diasporă care ajunge, treptat, la dimensiunea populației de acasă, însemnând și hemoragii identitare irecuperabile, este limpede că, la fața locului, la origine, se produc transformări lente și/sau de fațadă, intermitente.
Pentru binefacerile libertății nu am știut, probabil, să mulțumim, nici să le folosim responsabil.
Am continuat cu păcatele noastre: de la avorturi la divorțuri și de la hoție la impostură, de la amestecarea drojdiilor, a securiștilor cu democrații, și de la prostituția, reală și intelectuală, la delăsare și lene.
Am scăldat-o. Slăbănogiți, am mimat sănătatea și nu am cerut ajutorul.
Dumnezeu ne-a îngăduit.
Dar acum? Stăm țintuiți alte patru decenii în patul neputinței?
Soarta pacientului comunitar este incertă, fapt care ne menține aprins focul nădejdii personale, cea care ne dă puterea, dincolo de toate nemulțumirile și nerăbdările, să spunem, oriunde ne-am afla, cu glas înalt
Hristos a înviat!
Pr Radu Preda
sursa : https://www.facebook.com/radu.preda.581
