Întâlnirea Mântuitorului Hristos la fântână cu femeia samarineancă începe, ca toate epifaniile, banal. Căldură mare și sete groaznică.
Ea, ocupată cu ale casei, venea pentru a nu știm câta oară în acea zi la sursa de apă. Era o rutină, ca și cum am deschide noi azi robinetul. Nu mai vedea pe unde calcă și era oricum cu mintea la tot felul de lucruri care mai trebuiau rezolvate.
Aruncă și un gând, din mers, vecinei care o enerva, făcând-o mereu curvă. Eșuată în repetate rânduri în căsnicie – deh, promisiunile soldaților lăsați la vatră! –, dar crescându-și, probabil, copiii, roade concrete ale iluziilor, se străduia, mititica, din toate puterile. Nu îi era deloc ușor.
Ei bine, într-un asemenea moment, cu soarele în ochi, coboară căldarea, iar străinul de pe banca de alături, pe care nici nu îl băgase în seamă, intră în vorbă. Se înfiripă un dialog suprarealist: ea, cunoscând conflictul ideologic și etnic între samarineni și iudei, se miră că El, recognoscibil prin straie și accent ca fiind evreu, îi cere apă. Nu era, așa zicând, corect politic.
Din senin, El îi spune că, la schimb, poate să îi ofere apa vie. Ea, uimită, plosca fiind goală, fără alte recipiente, întreabă cum să îi ofere El apă?
În clipa următoare o trăsnește – intuiția religioasă a femeilor din toate timpurile! – o neliniște de dimensiuni incomensurabile: “Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov?”
Curiozitatea, impură, începe, timid, să se amestece cu nădejdea încă neîncrezătoare.
El îi răspunde, ridicând nivelul: “Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta…“ Ea o dă, în lipsă de replică, pe ironie zisă deșteaptă, comună culturii elenistice a Samariei: “Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să o scot”.
Cu alte cuvinte, în zeflemea cumva, Îl ia de instalator care să îi tragă conductă.
Nedorind să lungească, pentru că nu avea un flirt, El o năucește pe loc, scoțând radical dialogul din zona metaforică, aluzivă, amintind că a avut mai mulți bărbați. Ea, cu gura căscată, trece de la femeia inteligent-subversivă, încă locuită de pulsiuni păcătoase, la cea comună, chiar umilă: “Doamne, văd că Tu ești Proroc”.
Este acel tip de răspuns care Îl agasează cel mai mult. Pentru că ți-am spus că…, tu tragi concluzia că… Slăbuț.
Abia de aici încolo intră și ea în partea serioasă, fără trucuri retorice, împingând în față tradiția locului: “Părinții noștri s-au închinat pe acest munte.” El, tranșant, fără nuanțe: “Voi vă închinați căruia nu știți.”
Căldura nu mai era atât de puternică, aerul mirosind a oleandru și iasomie. Ea, șmechera smerită, epuizată și totuși încă prezentă, necrezându-și ochilor și urechilor, susură: “Știm că va veni Mesia…”.
Răspunsul așteptat, dar, tot paradoxal, nesperat, uluitor: “Eu sunt.” Asta mai lipsea!
Precum mironosițele, uitând de căldare, o ia la fugă spre cetate.
Între timp, ucenicii, ajunși la fața locului după ce cumpăraseră de ale gurii, se uitau cu dezinteres la ultimele minute ale dialogului dintre Învățător și samarineancă. Nu îi interesa ce pot discuta doi oameni atât de diferiți – după gen, etnie, cultură, religie –, așa că nu au pus întrebări.
Au ignorat-o cu misoginismul tipic epocii. Altă apucată! Au văzut destule.
Iarăși, ca și în cazul mironisițelor, nu acceptau că Domnul își alege, în afară de ei, purtătoare de mesaj, că merge și pe mâna femeilor.
Samarineanca a sculat cetatea și mulți vor să Îl vadă pe Cel despre care ea spunea că ar putea fi Hristos.
Însuși mesajul acesta, garnisit cu îndoială, trezea și mai mult curiozitatea.
În pauza creată, ucenicii își îndemnau Învățătorul să mănânce. El însă continuă cu ei ceea ce începuse deja: dacă apa vie îți taie setea, hrana cea nouă îți potolește foamea în veșnicie.
“Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui.”
În consecință, se întrebau dacă nu cumva a mâncat între timp. După mintea lor, Domnul vorbea în dodii, iar El, simțindu-i, insistă: “Unul este semănătorul și altul secerătorul”.
Confuzie totală! Un ajutor suplimentar: “Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit.”
Cum adică? Până să cugete, mulțimea era deja adunată în jurul Lui, rugându-L să rămână în cetate. Politicos, stă două zile care vor fi pentru ucenici de-a dreptul chinuitoare: evrei printre samarineni. Un oltean la Paris… Da, erau obișnuiți cu hoții, corupții, vameșii, prostituatele și fariseii lor de neam, dar acum să îi îndure și pe ăștia, pe transnistrenii Legii?
Greu exercițiu de alteritate, anticipare nebănuită a chemării universale.
Se mângâiau cu faptul că nu puțini dintre cei de acolo își mărturiseau credința în Domnul, confirmându-le că sunt ei înșiși, cu toate ocolișurile, pe drumul cel bun.
Unii se gândeau, timid, cum să își ia concediu. Nu știau că ar fi putut intra în carantină…
Acum, ce ne privesc acestea pe noi?
Ei bine, total: de la apa pe care o bem la identitatea de care suntem sau nu conștienți, chiar dacă mergem la slujbe (asistând) și vorbim românește (îngânând), de la hrana trupească la cea sufletească. Aceasta din urmă este, la rigoare, singura cu adevăr și fără îndoială bio. Este, simplu spus, fundamentul nostru.
Credința înseamnă rădăcină, cea din care, fericiți sau triști, dinamici sau bolnavi, tineri sau bătrâni, ne hrănim cu sete și având foame, oricât de păcătoși. Copleșiți de griji, de îndoieli și de frici, adâncim căldarea în fântână.
Nu de puține ori, pe fugă și neatenți, vrem să scoatem apă din izvoare secate. De unde și dezamăgirea. Ne tulburăm, ne supărăm, ne revoltăm. Fără să ținem cont de faptul că noi înșine suntem pricina setei și a foamei, că ne chinuim de unii singuri, dând vina pe alții. Sau pe Altul.
Mai ales în vremurile acestea, în care am fost comandați de sus, de multe ori arbitrar, fără noimă, stupid, ar fi cazul să ne întrebăm care ne sunt, de fapt, sursele, jos, jos de tot.
Ne-ar face bine și ne-ar întări să adulmecăm izvoarele firave, care se preling precum razele de lumină, dar nu la vedere, că s-ar evapora, ci acolo, în genuni.
Să coborâm la nivelul pânzei freatice, la rădăcini, la Sursa surselor din care aflăm și putem spune, cu ultimele puteri și început de mare nădejde:
Hristos a înviat!
Pr Radu Preda
Sursa :https://www.facebook.com/radu.preda.581
