Ironie sau lecție a istoriei: sărbătoarea Împăratului bizantin Constantin și a mamei sale Elena, pe 21 mai, are loc doar cu câteva zile înainte de căderea orașului întemeiat de el.
La 29 mai 1453, Constantinopolul devenea cea mai prețioasă cucerire a noii puteri, dezlănțuite, a turcilor mahomedani.
Atunci, sub privirile neputincioase ale apărătorilor cetății și nu mai puțin sub cele interesate ale puterilor străine zis creștine, cădeau nu doar bucăți de ziduri, ci întregi capitole de istorie.
O epocă se încheia. Mileniul bizantin își stingea luminile pentru a le reaprinde, destul de curând, dar mai palide, în centre occidentale de cultură, în Balcani sau în Rusia.
Moștenirea va fi revendicată, mai ales la nivel simbolic, de mai mulți, mai cu seamă de cei care nu au făcut nimic pentru a evita catastrofa cu ale cărei efecte ne confruntăm chiar și azi.
Țările Românești aveau să fie unice prin faptul de a ajuta pe creștinii rămași în de acum Imperiul Otoman, tipărind cărți, ctitorind sau restaurând lăcașuri de cult, finanțând Patriarhia Ecumenică sau Muntele Athos sau locurile de pelerinaj din Țara Sfântă.
Impregnați de cultura bizantină, domnitorii români au evitat marea greșeală: de a se vedea în locul bazileilor bizantini. De aceea Iorga scrie despre “Un Bizanț după Bizanț”, iar nu despre unul în locul celuilalt. Sârbii, bulgarii și mai ales rușii au văzut altfel.
Când a întemeiat, pe fundamentele mai vechiului Byzantion, orașul care îi va purta numele, în secolul IV, Constantin avea în vedere înainte de toate o alternativă la Roma, ajunsă nerelevantă geostrategic și în curând copleșită de barbari, pardon: de imigranți.
Apoi, gândind în termeni mari, cu harta în față, bazileul vedea în poziția dintre Europa și Asia una dintre calitățile de excepție ale noului centru de putere care, cum se va verifica în timp, avea posibilitatea să înainteze în Occident și în Orient deopotrivă. Geografic, nu putea găsi ceva mai promițător.
Nu în ultimul rând, locul permitea o resuscitare a marii tradiții romane în cheie creștină: de la arhitectură la instituții, de la drept la noile sanctuare închinate lui Dumnezeu devenit om.
Era, la propriu, un început de istorie. Precum cel, peste secole, vizibil marcat prin ridicarea Capitoliului care domină capitala Statelor Unite.
Romanitatea, latină în tehnică și greacă în spirit, a inspirat și a ambiționat în mod continuu.
Primul Sinod Ecumenic, în 325, are loc la Niceea din rațiuni logistice: lucrările la noua capitală erau în toi.
Al doilea Sinod Ecumenic, în 381, se ține însă la Constantinopol în cinstea și memoria fondatorului, plecat la Domnul deja în 337.
Rezultatul dogmatic: crezul niceo-constantinopolitan.
Între timp, orașul lui se arăta falnic la orizont, oglinzându-se în strâmtoarea Bosforului, urmând să fie desăvârșit de urmași, primul dintre toți de către Justinian, ctitorul catedralei Sfânta Sofia, transformată pentru a doua oară, sub ochii noștri, în moschee.
În toată această perioadă de planuri, lovituri în piatră și țăruși înfipți de arhitecți, longeviva lui mamă, Elena, evlavioasă, face cu doar câțiva ani înainte de moarte un pelerinaj la locurile sfinte.
Călătoria ei la Ierusalim rămâne în memoria eclezială prin recuperarea Sfintei Cruci, dar și prin investițiile imperiale în biserici, în locuri memorial-liturgice, majoritatea rezistând până acum.
În ritmul cămilelor sau al cailor, în norul de praf al drumului, flancată de soldați, trecând prin deșert, oaze, turme de oi, sate și orașe, mama mărețului împărat – și nu este o exagerare retorică – redescoperea lumea, dar pentru prima dată în lunga și sinuoasa ei viață, începea să-i vadă un alt sens.
Martoră la schimbările, dezbaterile, certurile și neînțelegerile care au însoțit emergența Bisericii imperiale, Elena este, de la o zi la alta, recunoscătoare pentru privilegiul de a fi în slujba istoriei inspirate în care nu doar oamenii contează, dar mai ales Dumnezeu.
De unde și căutarea febrilă a “dovezilor”, dorința de a fi în-credințată.
Ce bucurie când avea să privească, cu ochi de muritor, Crucea!
Spre finalul vieții sale, însuși Constantin avea să primească Botezul.
Întrebat de ce a amânat: nu am vrut să păcătuiesc, creștin fiind…
Mamă și fiu: două inimi la început de drum istoric, șansă omenească și lucrare dumnezeiască.
Amândoi știau, credeau și mărturiseau că
Hristos a înviat!
Pr Radu Preda
Sursa :https://web.facebook.com/radu.preda.581
