Omul, uitându‑L pe Dumnezeu, îndumnezeiește materia și pe sine însuși. Este predispus la nespusa nenorocire a vieții păcătoase.
Depărtarea de Dumnezeu îi creează o puternică singurătate, o înfricoșătoare autarhie, o neîndurătoare pustiire.
Nu se bucură, nimic nu‑l satisface, nu se simte împlinit și nu se liniștește.
Fără Dumnezeu toate sunt lipsite de bucurie, fără sens și întunecate.
Relațiile devin conflictuale, plictisitoare, problematice. Lipsa de rațiune domină.
Stricăciunea stăpânește toate.
Omul este dus să facă ceea ce nu dorește, lucrul pentru care el nu a fost plăsmuit să îl facă.
Și el, în loc să se scuture de această stare, se îndreptățește și într‑un fel se batjocorește pe sine însuși.
Ajunge chiar să se certe și cu Însuși Dumnezeu, ca și cum Acela ar fi vinovat de starea lui.
