Iubiții mei,
astăzi, din partea Domnului, avem un răspuns la întrebarea ce te face mare în ochii lui Dumnezeu și ai oamenilor. Pentru că în domeniul literaturii, al artei, al științelor, se pune mereu problema cine e mai mare, care este ierarhia valorică a oamenilor geniali ai lumii. Chiar și unii oameni credincioși trăiesc acut această nedumerire, întrebându-se care Sfinți sunt mai sfinți decât alții.
Și Domnul ne răspunde la această chestiune!
Pentru că nu a considerat că este o falsă problemă, ci una reală. El ne răspunde în Mc. 10, 43-45, unde ne spune:
„43. Dar în[tre] voi nu va fi astfel, ci, care are să voiască să fie mare în[tre] voi, va fi vouă slujitor ;
44. și care are să voiască să fie vouă cel dintâi , va fi tuturor rob .
45. Căci și Fiul omului nu a venit să fie slujit , ci [ca] să slujească, și să-Și dea sufletul Lui preț de răscumpărare pentru mulți „ [cf. BYZ].
Și ce ne spune Domnul despre măreția personală, despre întâietate, despre omul valoric? Că el ajunge mare, că el devine o valoare, că el se impune în fața oamenilor Bisericii și a societății în funcție de cât muncește, în funcție de jertfelnicia slujirii lui.
Pentru că opera ta, slujirea ta te introduce în sufletele oamenilor! Cine ești și ce faci cu adevărat te impune în fața altora.
De aceea, „recunoașterile” fictive ale unor fictive „merite” personale, acum, în prezent, confecționarea unor ierarhii false, trucarea adevărului, nu strică cu nimic valoarea oamenilor extraordinari ai istoriei. Pentru că se nasc noi și noi generații de oameni, care vor recunoaște măreția personală a predecesorilor lor, prin distanțarea critică a viitorului față de trecut. Și astfel, chiar dacă toată contemporaneitatea lor le-a stat împotrivă, oamenii mari ai viitorului vor recunoaște întotdeauna pe oamenii mari ai istoriei, pe cei care i-au precedat.
Însă, chiar dacă unul dintre marii istoriei ar fi cu totul ocultat, cu totul ascuns de către contemporani și de către urmașii lui, Dumnezeu răsplătește măreția reală a oamenilor și în istorie, dar, în mod desăvârșit, în veșnicie.
Și vedem cum, din când în când, Dumnezeu scoate din pământ și din uitare câte un Sfânt al Lui, câte un mare om al istoriei, câte o realitate a istoriei, și ne pune în fața faptului de a o problematiza, de a o relua, de a o redezbate.
Un Sfânt uitat de către toți e scos de El la lumină și e pus în mijlocul Bisericii. Un fragment de pictură, o veche Biserică, o veche cetate, câteva file dintr-o carte…sunt găsite, sunt redescoperite și devin o bogăție reală pentru noi.
Pentru că Dumnezeu dorește ca să ne scoată mereu din suficiența noastră, din confortul nostru, și să ne pună mereu în slujire, în acțiune.
Măreția reală a omului, așadar, stă în truda lui smerită. În munca lui continuă, în slujirea lui continuă, în dedicarea lui…spre folosul tuturor.
Pentru că un mare om nu poate fi o ființă egoistă. El nu poate fi un închis în sine, un ipocrit, un diletant.
Ci un om mare, un om extraordinar, nu se gândește la sine în primul rând, la câți bani o să facă dintr-o lucrare anume, ci la cei pentru care scrie, pictează, inventează, luptă, pentru care slujește.
Și omul cu adevărat mare în Biserică e cel care slujește tuturor prin ceea ce face. Care are o activitate prin care transcende slujirea lui ca preot sau ca episcop într-o anume Biserică, pentru că nu face lucruri doar pentru parohia sau eparhia lui, ci pentru întreaga Biserică catolică/ universală/ de pretutindeni.
Pentru că slujitorul lui Dumnezeu care scrie cărți, care predică, care învață duhovnicește cuvântul adevărului Său, este o lumină și un învățător real pentru întreaga Biserică, și nu numai pentru colțul de lume unde el trăiește și slujește efectiv.
În lumea onlineului acest lucru este atât de palpabil, încât e nevoie doar să existe omul care muncește și se dăruie continuu pentru întreaga Biserică a lui Dumnezeu, pentru ca să observi că el e citit de oameni de pe tot mapamondul.
Însă măreția nu constă în faptul că ești „cunoscut” de un public larg, național sau mondial, că ești „publicitat” peste tot, că primești „distincții”, că primești „recunoașteri” de tot felul…ci măreția constă în smerenia slujirii tale. În smerenia autentică, în munca reală, în dăruirea ta, în faptul că tu ești un real om înduhovnicit și nu un impostor „apreciat” de toată lumea.
Ea constă în faptul că tu scrii, citești, te nevoiești, slujești, nu pentru ca să fii „recunoscut”, „ovaționat”, „apreciat”, ci pentru ca să te curățești de patimi, să te luminezi continuu și să te umpli continuu de slava lui Dumnezeu.
Măreția reală a unui om stă în faptul că el e cunoscut de Dumnezeu și că Dumnezeu, pe fiecare clipă, e în el, în acest om mare prin smerenie și rob al tuturor prin slujirea lui ca protos.
Și adjectivul πρῶτος [protos] a fost transliterat din greacă în limba română și s-au format titulaturi ca protoiereu [primul dintre preoții de mir] sau protosinghel [primul dintre ieromonahii unei Mănăstiri].
Și când mai mulți preoți slujesc în sobor, protosul, adică cel care conduce slujba, e preotul cu distincția bisericească cea mai mare sau cel mai bătrân în preoție. Dar bine ar fi ca protosul, de fiecare dată, într-un sobor, să fie omul duhovnicesc pe care îl apreciază toți, chiar și cei care îl minimalizează.
Pentru că, astfel, el e punctul de coeziune al soborului.
Iar dacă soborul e condus de un ierarh, ierarhul devine protosul slujbei. Dacă e condus de un mitropolit, mitropolitul e protosul slujbei, dacă e condus de un patriarh, patriarhul e protosul slujbei, iar într-o slujbă cu mai mulți patriarhi, Patriarhul ecumenic este protosul slujbei din punct de vedere canonic.
Dar…pentru Dumnezeu, cine e protosul slujbei? Cine e adevăratul protos al slujbei?
Omul Sfânt.
Care poate fi bărbat sau femeie, copil sau bătrân, tânăr sau matur. Și vedem acest lucru din multe Vieți de Sfinți.
Căci s-a rugat ierarhia Bisericii, spre exemplu, să plouă…și Dumnezeu n-a trimis ploaie. Dar când și-a ridicat mâinile Sfântul lui Dumnezeu, pe care El îl cunoștea în adâncul său, dintr-un schit anume, îndată Dumnezeu a trimis ploaie. Pentru că Sfântul care a adus ploaia era…protosul real al acelei părți de lume.
După cum azi, pe Sfânta Maria Egipteanca, o pomenim ca pe o Cuvioasă Maică. Însă ea nu a fost niciodată monahie, dar, prin viața ei duhovnicească, prin sfințenia ei, ea s-a arătat a fi o adevărată Monahie. O adevărată Maică.
Pentru că nu veșmântul monahal te face monahie, ci viața de sfințenie.
Sfințenia smerită, sfințenia plină de fapte bune, sfințenia reală e măreția reală a omului.
Căci Sfântul Zosimas [Ζωσιμάς] era Ieromonah, avea o viață de sfințenie mare, o viață plină de nevoință. El a venit ca să o împărtășească pe Sfânta Maria.
Dar el nu se ruga în văzduh ca ea și nici nu mergea pe apele Iordanisului ca pe uscat. De aceea, văzând sfințenia vieții ei, Sfântul Zosimas a recunoscut-o pe ea drept protos. Drept protos duhovnicesc. Ca mai mare în sfințenie.
Dar Sfânta Maria s-a supus lui și a cerut binecuvântare de la el, pentru că el era protosul, pentru că era Ieromonah. Însă Sfântul Zosimas era mai mare după rangul bisericesc, pe când Sfânta Maria era mai mare în sfințenie decât el.
Și la Dumnezeu contează sfințenia vieții mai mult decât treapta bisericească în care ești.
Căci Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură [ἐκ μέτρου] [In. 3, 34, BYZ]. Dar nu-L dă cu măsură celor care se sfințesc continuu. Îl dă după dorul inimii lor. După nevoința lor pentru sfințenie. După smerenia și jertfelnicia lor.
Și așa după cum a recunoscut Sfântul Zosimas sfințenia Sfintei Maria, recunoștea și Nichita Stănescu măreția lui Mihail Eminescu.
Pentru Sfântul Zosimas, Sfânta Maria era o mare Sfântă a lui Dumnezeu, în fața căreia el se simțea nevrednic. În Icoana de aici, îl vedem pe Sfântul Zosimas cum o îngroapă pe Sfânta Maria Egipteanca, cu câtă evlavie.
Și în fața ei, Sfântul Zosimas nu s-a prevalat de faptul că el e Ieromonah sau că el e bărbat, ci i-a făcut metanie. Pentru că s-a simțit mic în fața ei, în fața Sfintei lui Dumnezeu, care era atât de minunată prin tot ceea ce făcea. Pentru că slava lui Dumnezeu era în ea din destul.
Nichita, când vorbea despre Mihail Eminescu, vorbea în termeni absoluți: „Eminescu este un fapt intim al sufletului nostru în tot ce are el mai curat și mai nins. […] Pentru noi, Eminescu este o ființă asemănătoare mării care spală cu valuri arhipelagul homeric al lui Ulysse. […] Eminescu este numele acestei țări. România este numele lui Eminescu”.
Pentru că el înțelegea cine a fost și este Eminescu pentru literatura întregii lumi. De ce înțelegea? De ce îl înțelegea pe Eminescu? Pentru că era și el mare. Și el era genial. Dar era mare și era genial prin muncă și prin dăruire continuă, după cum Sfânta Maria Egipteanca era mare și foarte sfântă…prin lupta ei continuă cu patimile și prin umplerea ei de slava lui Dumnezeu.
Pentru că măreția se naște din ce facem zilnic, pe fiecare clipă.
Măreția omului constă în cât de mult slujește lui Dumnezeu și oamenilor.
Dar a sluji înseamnă nu a ritualiza, nu a repeta în continuu, în mod sec, fără nicio rezonanță interioară, aceleași fraze și aceleași gesturi, ci a te schimba continuu, pe măsură ce slujești aceleași slujbe pe fiecare zi.
A sluji înseamnă a te înnoi.
A sluji înseamnă a fi mereu altul.
Pentru că noi Îi slujim Dumnezeului Celui viu, Celui pururea viu și Care ne poate înnoi veșnic, pe măsura dorinței noastre de a ne curăți de patimi.
Căci dacă vorbim despre măreția omului, vorbim, de fapt, despre continua lui înnoire prin tot ceea ce face. Despre capacitatea omului de a fi mereu creator, de a se transfigura prin ceea ce face, de a se sfinți continuu.
Însă omul poate fi mereu altul, numai dacă slujește după exemplul Domnului. Căci El a venit să slujească, să ne slujească pe noi, adică să ne dea nouă posibilitatea de a ne sfinți, ca o consecință a iconomiei Lui pentru noi. A întregii Lui viețuiri pentru noi.
Și cum trebuie să fie slujirea noastră în fața lui Dumnezeu și a oamenilor? Una care să îi scoată pe oameni din patimi, din bolile lor, din ereziile lor.
Pentru că o slujire reală e o slujire care spune adevărul despre oameni oamenilor.
O slujire reală îi îmbrățișează pe oameni cu dragoste, dar și cu responsabilitate. Pentru că, dacă îi iubești pe cei pe care îi slujești, nu trebuie să îi minți. Nu trebuie să le spui că sunt sănătoși, când ei sunt bolnavi, nu trebuie să le spui că sunt credincioși, când ei bat câmpii, nu poți să le spui că sunt „Sfinți”, când ei sunt înșelați și căzuți.
Însă adevărul lui Dumnezeu se spune cu delicatețe, fără emfază, fără grandomanie.
Lucru pe care nu îl înțeleg extremiștii noștri, care spun adevărul dând cu parul, producând, deopotrivă, frică sau repulsie.
Căci atunci când frica, lipsită de evlavie, îi ține pe oameni în Biserică, se nasc comunitățile ghetoizate, închise în ele însele, care nu comunică cu alții.
Iar când mesajul Bisericii, extremizat de către unii, ajunge în spațiul public, face ca mulți să confunde această răstălmăcire a glasului Bisericii cu glasul ei.
Și pentru ca să nu se petreacă acest lucru, trebuie ca ierarhia Bisericii să comunice mult mai clar și foarte rapid la fiecare eveniment care produce…valuri sociale.
Spre exemplu, aud adesea în mediile intelectuale românești că Biserica e „înțepenită” în trecut.
Că privește lumea de azi fără realism. Pentru că se confundă raportarea Bisericii la Tradiția ei cu inadaptarea.
Însă ce înseamnă să fii adaptat la prezent? Înseamnă să te schimbi interior pentru a corespunde prezentului.
Însă noi ne schimbăm continuu potrivit prezentului, pentru că nimeni nu poate trăi în trecut, oricât de mult i-ar plăcea un anumit trecut.
Noi trăim în prezent, plătim taxe și impozite în prezent, respirăm acest prezent, suntem cablați prin toate mediile la prezent, suferim și ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu ne dă să trăim în prezent, iar Biserica e formată din noi, din noi toți: din cei cu mai multă sau mai puțină cultură, mai buni sau mai răi, integri sau farsori, mici sau mari, înstăriți sau scăpătați. Pentru că grâul și neghina trebuie să stea la un loc, spre binele amândurora, până la Judecata Lui.
Și Biserica arată, la nivel de membri, ca și societatea din care e formată, numai că ea nu e pur umană, ci e divino-umană. Căci dogmele Bisericii, Slujbele ei, viața Bisericii nu sunt, în primul rând, din trecut, ci din cer. Sunt de la Dumnezeu. Pentru că, mai înainte ca adevărul și viața Bisericii să aibă istorie, ele au avut veșnicie.
Pentru că, la Cincizecime, slava cea veșnică a lui Dumnezeu a coborât în Apostolii Lui și așa s-a format Biserica. Pentru că Biserica a coborât din cer pe pământ, atâta timp cât slava lui Dumnezeu a coborât în oameni. Și ceea ce mulți numesc „înțepenire” în viața Bisericii, se referă la învățătura ei și la modul ei de a trăi. Însă dogmele Bisericii și viața ei sunt imuabile. Sunt de neschimbat.
Adevărul lui Dumnezeu și viața cu El sunt de neschimbat, însă ele ne schimbă mereu pe noi, în sensul că ne sfințesc continuu.
Iar adevărata adaptare la vremuri nu se face în defavoarea esenței vieții Bisericii, ci în favoarea schimbării lumii, prin intrarea ei în Biserică.
Tocmai de aceea, Biserica își înnoiește mereu mijloacele prin care comunică despre ea. Fiindcă Biserica vorbește la microfon pentru ca să fie înțeleasă, Biserica se filmează pentru ca să împărtășească ritmul liturgic al vieții ei, Biserica tipărește cărți pentru că educă prin ele, Biserica se află în mijlocul societății, pentru că este inima societății. E mintea care discerne în inimă, care judecă în inimă ceea ce se petrece.
Însă Biserica gândește și vorbește în mod real prin oamenii ei aleși, prin teologi și prin trăitorii duhovnicești ai vieții ei. Când s-a adunat sinodal, întotdeauna Biserica a vorbit prin mari și mici din ierarhia Bisericii, dar a vorbit dimpreună cu Dumnezeu.
Și nădăjduiesc ca și în 2016, în Creta382, Biserica lui Dumnezeu să vorbească dimpreună cu Dumnezeu despre adevărurile Bisericii lui Dumnezeu. Să vorbească dumnezeiește, să vorbească relevant pentru lumea de azi, să stabilească lucruri clare și concise, pentru ca prin mărturia ei să închidă gura celor care latră împotriva acestui mare eveniment al Bisericii.
Căci nici nu a început Sinodul și mulți îl văd în negru. Nu îi dau nicio șansă. Ca și când Dumnezeu „ne-ar fi părăsit” și noi suntem „ai nimănui”.
Însă adevărata poziționare ortodoxă se face după ce citești actele finale ale Sinodului și nu înainte de Sinod. Dimpotrivă, înainte de Sinod, dacă poți cu ceva, trebuie să ajuți ca rezultatul Sinodului să fie de la Dumnezeu.
Iar noi nu putem decât să ne rugăm pentru sinodalii Bisericii, pentru cei care ne reprezintă, să postim, să ne rugăm și să Îi cerem lui Dumnezeu ca să îi întărească și să îi lumineze, pentru ca să vorbească dimpreună cu El, ca o gură a Lui și nu împotriva Lui.
Pentru că a fi mare înseamnă a te crede mic, neînsemnat, dar a sluji în continuu lui Dumnezeu și oamenilor.
Și dacă vrem să fim mari, nu în fața oamenilor, ci a lui Dumnezeu, atunci să nu ne dorim niciodată să fim socotiți mari, dar să Îi slujim Lui în tot timpul vieții noastre.
Pentru că viața Bisericii, prin Sfinții pe care îi pomenim în fiecare zi, ne arată că noi trebuie să avem multe virtuți, multe fapte bune, multă frumusețe duhovnicească, așa după cum vedem că au mulții Sfinți ai Bisericii din fiecare zi. Și tocmai de aceea noi pomenim în fiecare zi alți și alți Sfinți: pentru ca să nu ne lipim inima doar de un Sfânt, doi, trei…ci să învățăm să avem noi și noi relații de iubire și de rugăciune cu noi și noi Sfinți ai Lui.
Pentru că pomenirile de noi și noi Sfinți, pe fiecare zi, ne arată că Biserica nu promovează egoismul, exclusivismul, xenofobia, resentimentele.
Dacă ar promova egoismul, Biserica ar vorbi doar despre Dumnezeu, dar nu și despre Sfinții Lui.
Însă Dumnezeu e minunat în Sfinții Lui, pentru că în ei Își arată toată lucrarea și slava Lui.
Dacă Biserica ar fi exclusivistă, ea nu ar asculta deloc criticile care i se aduc. Nu i-ar păsa de istorie, de mersul istoriei. Însă Biserica își adaptează mereu discursul față de oamenii istoriei, predicându-le pe înțelesul lor lucruri care îi depășesc la modul abisal.
Dacă Biserica ar fi xenofobă în învățătura și viața ei, am avea calendarul format doar din Sfinți români. Însă noi, pe fiecare zi, pomenim Sfinți din toate neamurile lumii. Sfinții Bisericii au naționalități multiple și au avut, în viața lor, diverse poziții sociale, de la împărați la robi. Tocmai de aceea nu putem să spunem că doar un neam se mântuiește, iar celelalte nu, pentru că Biserica e pentru întreaga planetă și nu doar pentru cei care suntem acum ortodocși.
Dacă Biserica ar fi resentimentară, ea ar da în judecată toate religiile, sectele, ideologiile și neamurile lumii, pentru că, într-un secol sau altul, i-au martirizat pe fiii ei.
Evreii ne-au martirizat primii. Primul Sfânt al Bisericii, Stefanos, Protodiaconul, unul de-al lor, a fost ucis de către ei. Apoi ne-au martirizat romanii, cu persecuții de un demonism rar. Ne-au martirizat zoroastrienii, ne-au martirizat ereticii pe care Biserica i-a anatematizat, ne-au martirizat musulmanii.
Comunismul a călcat în picioare Biserica în secolul al 20-lea. Acolo unde Biserica s-a opus, Bisericile au fost dărâmate sau au fost transformate în grajduri. Tocmai de aceea, după căderea comunismului, cei îmbâcsiți de ideologia atee sunt stresați de normalitatea prezenței Bisericii în societate.
Și în loc să o spună de-a dreptul, o spun în câș, vorbind despre cum Biserica ideologizează poporul.
Însă politica este ideologică și ideologizează poporul. Suntem ideologizați prin mijloacele media pentru ca să cumpărăm diverse lucruri, pentru ca să mergem în anumite locuri, în vacanță, pentru ca să optăm pentru diverse instrumente financiare.
Oriunde și prin orice canale suntem ideologizați.
De ce nu ar putea să învețe și Biserica voia lui Dumnezeu, așa, de dragul diversității, dacă peste tot suntem ideologizați?
Însă Biserica învață prin viața, slujbele și predica ei despre viața ei divino-umană. Biserica îl învață pe om să se îndumnezeiască și nu să se vândă pe doi lei. Biserica îl învață pe om să citească istoria cu minte sfântă, pentru ca să se înțelepțească în viața lui.
De aceea, iubiții mei, în a 5-a duminică a Postului Mare, noi privim către Crucea Lui, pentru ca să vedem Învierea Lui, a Domnului nostru. Noi privim către Patimile Domnului din greutatea postului, din mijlocul ascezei, pentru ca să vedem seriozitatea gravă a vieții creștine. Căci pe măsură ce ne curățim de patimi la modul dureros, pe atât ne bucurăm și de umplerea noastră de slava lui Dumnezeu. Pe măsura crucii noastre este și învierea noastră din patimi. Pentru că bucuria praznicului e duhovnicească, e trăită înăuntru nostru.
Să ne nevoim în continuare cu bucurie și cu pace, iubiții mei! Vă doresc numai bine! Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 11
