La Evanghelia de azi [Mc. 2, 1-12], Domnul vorbește despre păcate ca despre boala noastră interioară.
Căci paraliticului de azi, care a fost introdus prin acoperișul casei acolo unde era Domnul, deși era bolnav de paralizie, de o boală a trupului, Domnul îi spune: „Fiule, au fost iertate ție păcatele tale!” [Mc. 2, 5, BYZ].
De ce i-a iertat păcatele? Pentru că Domnul a văzut credința lor ,a celor 4 care îl purtau pe pat [Mc. 2, 3], dar și a paraliticului.
I-a iertat păcatele…pentru că era prea mult întuneric în el. A scos afară din el întunericul păcatului și al morții, cu puterea Sa cea dumnezeiască, pentru ca paraliticul să vadă cu adevărat starea lui, dar și nevoia lui reală. Pentru că nu boala era adevărata lui problemă, ci păcatele!
Păcatele nu îl lăsau să vadă. Păcatele erau întunericul lui, erau noaptea lui fără lună. Da, omul avea și problema paraliziei! Dar ea era o problemă secundară.
Pentru că prima lui problemă și a noastră era întunericul din el. Când dai afară întunericul, când lași să intre lumina lui Dumnezeu în tine, atunci vezi că nevoia reală a omului e aceea de a fi plin de slava lui Dumnezeu. Fără slava Lui în noi suntem întuneric, suntem întuneric profund, pentru că nu trăim nimic adevărat, adică nimic dumnezeiesc, nimic sfințitor.
Însă când El este în noi prin slava Lui, atunci putem să ne ducem cu demnitate și bolile trupești.
Boli care nu sunt puține, care sunt dureroase, dar care nu ne bagă în Iad precum păcatele. Ci, dimpotrivă, răbdarea bolii, călirea noastră prin boală, simțirea neputinței noastre extreme sunt tot atâtea elemente ascetice în viața noastră, care ne curățesc și ne sfințesc.
Din Mc. 2, 6 aflăm că noi cugetăm în inimă.
Adică mintea noastră se pogoară în inimă pentru ca să gândească unitar. Lucru pe care l-a experimentat în toată viața sa Sfântul Grigorios Palamas, căreia îi este dedicată această duminică. Și care ne spune, într-o predică a sa la Schimbarea la față, că în rugăciunea isihastă, care coboară mintea în inimă, „dumnezeiasca lumină [a Treimii] este dată după măsura fiecăruia, fiind primită și mai mult și mai puțin după vrednicia celor ce o primesc, ea împărtășindu-se [în mod] neîmpărțit”.
Pentru că toți cei care se curățesc de patimi și sunt umpluți de slava Lui, văd aceeași lumină veșnică și necreată a Treimii, dar fiecare o vede pe măsura lui.
Toți cei care o văd sunt văzători de Dumnezeu, dar fiecare o vede potrivit sfințeniei personale. Pentru că nu putem să vedem mai mult decât suntem. Sau nu putem să lucrăm mai mult decât suntem.
În Mc. 2, 8, Îl vedem pe Domnul cum cunoaște, în duhul Lui, ce cugetau oamenii în ei înșiși. Căci ochii care se curățesc de patimi văd bine patimile și în sine și în alții. Interiorul altora e văzut de noi, dacă ne vedem pe noi înșine.
Și ca să ne vedem pe noi înșine, trebuie să ne curățim de întunericul din noi, de acela care se interpune în fața vederii noastre.
Și Domnul ne încredințează de faptul că iertarea păcatelor e mai importantă decât vindecarea de bolile trupești. Adică Spovedania e mai importantă decât analizele și intervențiile medicale.
Pentru că Spovedania trebuie să preceadă orice lucru important al vieții noastre.
Mai înainte de a ne duce la o operație, la un examen, într-o călătorie, trebuie să ne spovedim și să ne împărtășim cu Domnul. Pentru că astfel avem viața Lui în noi, Îl avem pe El unit cu noi, și nu suntem singuri.
Din Mc. 2, 10 aflăm că Fiul omului, adică Domnul, are putere a ierta păcatele pe pământ. Putere pe care El o dăruiește prin hirotonie Episcopilor și Preoților Bisericii, pentru ca ei să ierte păcatele oamenilor aici, pe pământ. Sau, mai bine zis, prin Episcopii și Preoții Bisericii Lui, El iartă pe cei care se spovedesc, pentru că El este dezlegătorul și iertătorul păcatelor noastre.
Și după ce l-a iertat de păcate pe paralitic, Domnul îl și vindecă de boală [Mc. 2, 11]. Iar vindecarea lui a fost reală, a fost evidentă pentru toți, pentru că el s-a sculat din pat, și-a ridicat patul, și a ieșit din casă înaintea tuturor [Mc. 2, 12].
Și Domnul face și azi minuni!
Și azi îi ridică pe cei morți în păcate și îi vindecă pe cei bolnavi de boli grele. Fapt pentru care trebuie să fim foarte mulțumitori bunătății Sale, că ne ridică din atâtea păcate și din atâtea boli și ne ferește de atâtea morți cumplite.
…propovăduirea și viața Bisericii se sedimentează foarte profund în oameni și nu rămân la suprafață sau nu îi lasă indiferenți pe oameni.
Chiar și cei care se declară necredincioși, atei, liber cugetători sau de altă credință și religie în România sunt iradiați de teologia și viața Bisericii, pentru că trăiesc într-un pământ ortodox de 2.000 de ani.
Aici, la noi, credința ortodoxă e organică poporului român, e ca sângele, aerul și apa, și oricât vrei să te dezici interior de ea, rămân în tine resturi vii de Ortodoxie.
De aceea, în discuțiile mele cu diverși teologi sau credincioși de alte credințe și religii din România, am fost surprins la modul copleșitor de cât de ortodocși erau în multe din atitudinile lor religioase și profund umane. Spuneau una la nivel de idei, dar experiențele lor erau adânc marcate de viața ortodoxă. Lucru care nu se petrece în țările fundamental catolice sau protestante, pentru că acolo oamenii au atitudini catolice sau protestante, pe care le simți ca net diferite de cele ortodoxe.
… viața ortodoxă e adânc impregnată în modul cum oamenii scriu cărți, în grădiniță, în școală, în spital, în cultură, în politică, în munca de cercetare, în modul de a vedea viața și oamenii, în modul de a ne raporta la prezent, trecut și viitor.
Biserica e prezentă în viața poporului român la nivel profund, atât prin harul ei, prin modul ei de a vedea lucrurile, prin teologia și slujbele ei, cât și prin dinamismul pe care îl are. Și avem nevoie de oameni care să vadă această prezență abisală a Bisericii în poporul nostru și să fie în stare să o explice.
Pentru că extremismul religios ortodox a ajuns, spre exemplu, să nu-l mai vadă pe Eminescu drept poet, ci doar ziarist, să maximalizeze persoane obscure și fără operă, să decontextualizeze istoria Bisericii, să bagatelizeze munca de cercetare și proiectele teologice profunde, să trăiască într-o perspectivă terorizantă asupra prezentului și în care viitorul e sumbru.
Dacă așa ar fi arătat Biserica, dacă Biserica noastră ar fi vorbit despre o lumea a terorii, care nare niciun viitor luminos, binecuvântat de Dumnezeu, lucru acesta s-ar fi repercutat foarte profund la nivelul poporului.
Însă în poporul nostru nu găsim, la nivel profund, ateismul, ura, pactizarea cu răul, păcatul ca „bine”, ci, dimpotrivă, găsim dorința profundă după bine, după liniște, după împlinire, după iubire, după dăruire, după comuniune.
Adică o perspectivă luminoasă, profund ortodoxă asupra vieții, văzută ca binecuvântată de Dumnezeu.
Extremismul religios ucide!
Pentru că nu are o perspectivă profund eclesială asupra vieții, ci una viciată de ură.
Și acolo unde ura vorbește, vorbește violența, vorbește crima, vorbește întunericul din noi. Întuneric pentru care trebuie să venim la Biserică, pentru ca să îl scoatem din noi.
Și astfel, însemnătatea sau relevanța Bisericii pentru societate e mereu actuală. Căci Biserica nu e doar un factor de stabilitate în societate, ci e izvorul întregii stabilități în societate.
Pentru că ea naște oamenii noi, renăscuți prin har, lucrând astfel la temelia societății noastre: creând persoana umană creștină.
… Biserica trebuie să se extindă continuu, dar, în același timp, să se organizeze potrivit momentului.
Și de aceea e nevoie să știm termenii reali ai autonomiei, dar și ai diasporei. Discuția despre post și cea despre Căsătorie este discuția dintre acrivie și iconomie. Acrivia postului ne arată cât de aspru și greu e postul, pe când iconomia postului ne arată că trebuie să venim în ajutorul celor slabi și a celor care muncesc în condiții grele.
Știm cu toții că adevărata Căsătorie ortodoxă se face între un bărbat și o femeie, ambii fiind ortodocși. Însă ce facem cu ortodocșii căsătoriți cu catolici, cu protestanți, cu musulmani, cu hinduși, cu neoprotestanți? Îi lăsăm cu totul necununați sau încercăm să privim iconomic, cu înțelegere, situația lor?
Când vorbim despre misiunea Bisericii nu ne referim doar la convertiri de noi credincioși și la noi Botezuri, ci la starea Bisericii în societatea de azi.
Cum slujim și cum explicăm ceea ce slujim și ceea ce credem. Pe ce canale media și cui.
Însă, pe de altă parte, Biserica nu se poate închide în sine și să fie indiferentă față de cei de alte credințe și religii.
Dialogul cu ei face parte din normalitatea vieții Bisericii, pe când lipsa dialogului e nespecifică Bisericii. Pentru că Biserica a dialogat continuu și cu societatea idolatră a antichității, și cu societatea medievală, și cu cea modernă și dialoghează și cu cea contemporană, postmodernă.
Postmodernitatea noastră înseamnă o lume în care se încearcă tăierea rădăcinilor noastre creștine sau, mai bine zis, în care se arborează o tăcere profundă față de această problemă, pe premisa că toate credințele și religiile sunt „egale”. Însă în ea ne simțim mai bine, trebuie să ne simțim mai bine, în comparație cu lumea idolatră de la începutul Bisericii, unde etosul Bisericii nu avea relevanță socială, pentru că era la periferia societății.
Acum însă Biserica e în centrul comunității, ea iradiază continuu, ea creează conștiințe și obiceiuri, ea determină viețile oamenilor, dar întreaga ei lucrare este obscurizată ba la nivel instituțional, ba mediatic.
… reflecția teologică autentică, gândirea teologică ortodoxă, trebuie să se întoarcă mereu la fundamentele Tradiției Bisericii și să le aprofundeze.
Și Tradiția Bisericii e vie în viața Bisericii, adică în continua slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor.
Ce putem face noi pentru Biserică? Aceasta e întrebarea!
Întrebarea cu care să ne culcăm noaptea și să ne sculăm dimineața. Și fiecare putem să facem ceea ce ne luminează Dumnezeu să facem. Pentru că e importantă și ridicarea Bisericilor și împodobirea lor și slujirea în ele și predicarea în ele și deschiderea Bisericii către societate și către nevoile ei și cântatul la strană și îngrijirea Bisericii și tot ceea ce se face pentru Biserică.
Dacă scriem pentru și despre Biserică, despre teologia și viața Bisericii, dacă slujim și predicăm în Biserică, dacă îi ajutăm pe oameni în nevoile lor ca oameni ai Bisericii, atunci slujim Biserica lui Dumnezeu.
A sluji lui Dumnezeu înseamnă, totodată, și a sluji oamenilor. Și a sluji nu înseamnă doar a face slujbe, ci și a munci pentru oameni în diversele forme de care suntem capabili.
Unii muncesc cu brațele și cu banii lor, pe când alții muncesc cu sufletul și cu mintea pentru Biserică.
Însă cu toții slujesc Biserica. Și toți trebuie să fie împreună în Biserică, căutând împreună să se mântuiască.
Dumnezeu să ne întărească, iubiții mei, pe mai departe, în postul nostru cel frumos și împlinitor, pentru că Dumnezeu e cu noi și nimeni împotriva noastră!
Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 11 (fragmente)
