N-am pasit pe urmele pocaintei, pentru ca inca nu vad pacatul meu.
Si nu-mi vad pacatul fiindca mai lucrez inca in folosul pacatului.
Caci cel ce se indulceste de pacat nu-si poate vedea pacatul, precum nu-l poate vedea nici cel ce-si ingaduie sa guste din el macar numai cu gandul si cu consimtirea inimii.
Numai acela poate sa- i vada pacatul care, s-a lepadat cu o hotarare libera de orice prietenie cu pacatul, care sta ca un strajer treaz, la poarta casei sale, cu sabia in mana, cu cuvantul lui Dumnezeu; care respinge si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice infatisare s-ar apropia el.
Cine va savarsi aceasta mare lucrare, cine va declara razboi pacatului, smulgand cu sila pacatul din mintea, inima si trupul lui, aceluia ii da Dumnezeu un mare dar: „vederea pacatului sau”.
Fericit este sufletul care si-a vazut pacatul cuibarit in sanul sau!
Fericit este sufletul care a vazut in sine caderea stramosilor, vechimea vechiului Adam!
O asemenea vedere a pacatului sau este vederea duhovniceasca, este vederea mintii, vindecata de orbire prin darul dumnezeiesc.
Sfanta Biserica de Rasarit invata sa cerem de la Dumnezeu vederea pacatului nostru prin post , rugaciune si ingenunchere.
Fericit este sufletul care neincetat se invata in Legea Domnului!
Caci intr-insa el poate vedea chipul si frumusetea Omului Nou, iar prin comparatie cu el, isi poate cerceta si indrepta neajunsurile sale.
Fericit este sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei prin omorarea sa cu privire la inceputurile pacatoase! In aceasta tarina el isi va gasi o nepretuita comoara de mantuire.
Daca ti-ai dobandit tarina pocaintei, preda-te plansului de copil fata de Dumnezeu. Daca poti , sa nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasa-te in voia Lui, cu lepadare de sine.
Intelege si simte, ca tu esti faptura, iar Dumnezeu este Facatorul.
Preda-te prin urmare fara sa mai stai pe tganduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inima tacuta, gata sa-I urmeze voia si sa-si sigileze voia Lui.
Daca insa din pricina prunciei tale, nu te poti cufunda in tacere deplina, in rugaciune si in plansul in fata lui Dumnezeu, atunci rosteste inaintea Lui o rugaciune smerita pentru iertarea pacatelor si pentru vindecarea de patimile cele pacatoase, de aceste groaznice neputinte morale, care se compun din gresalele savarsite de buna voie in decursul unei vremi destul de insemnate.
Fericit este sufletul care si-a dat seama ca este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca unul ce se afla ticalos si pacatos!
Un astfel de suflet se afla pe calea mantuirii, intr-insul nu este inselare de sine.
Dimpotriva, cine se crede gata sa primeasca darul, cine se socote chiar vrednicde Dumneyeu si cere venirea Lui tainica, cine spune ca e gata sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul , acela se inseala pe sine, acela se linguseste pe sine, acela a atins culmea cea inalta a mandriei de unde urmeaza caderea in intunecoasa prapastie a pierzarii (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).
Acolo se prabusesc toti cei care se mandresc inaintea lui Dumnezeu, care cuteaza sa se recunoasca cu nerusinare vrednici de Dumnezeu si cu aceasta parere de sine si inselare de sine, sa-I spuna lui Dumnezeu „Vorbeste, Doamne, ca robul Tau Te asculta”.
Cea mai inalta lucrare a mintii este neobisnuit de simpla; pentru capatarea ei nu are nevoie decat de o simplitate si credinta de copil.
Dar noi ne-am facut atat de complicati incat tocmai aceasta simplitate este de neatins, de neajuns.
Noi vrem sa fim mai destepti, vrem sa-i dam viata eului nostru, nu suferim le adarea de sine nu, nu vrem sa lucram cu credinta.
Din aceasta cauza avem nevoie de un indrumator, care ar putea sa ne scoata din complexitatea noastra, din viclenia noastra, din siretlicurile noastre, din slava noastra desarta si din parerea de sine spre o credinta larga si simpla.
Din aceasta cauza se intampla ca, pe terenul lucrarii mintii, copilul (omul despatimit) ajunge la o propasire neobisnuita, iar inteleptul deraiaza din drum si se arunca in intunecoasa prapastie a pierzarii.