Iubiți frați și surori întru Domnul,
putem avea recunoștință față de toți cei care ne-au făcut vreun bine vreodată…sau numai față de cei care și-au pus amprenta pe persoana noastră?
Putem să-i re-cunoaștem în noi, ca pietre fundamentale ale persoanei noastre…pe cei care nu ne-au atins sufletul în mod esențial?
Adică îi putem iubi din toată inima…pe cei care nu ne-au atins cu iubirea lor, pe cei a căror prezență nu ne-a marcat în mod fundamental?
Răspunsul e simplu: nu!
Nu putem mima recunoștința, adică respectul, gratitudinea, dorința entuziastă de a
mulțumi pentru instrucția teologică și culturală, pentru viața și cariera noastră…dacă nimeni nu nea ajutat în mod fundamental…adică păsându-i de noi.
Re-cunoașterea în noi a altuia, a celui care ne-a format, ne-a educat, ne-a modelat, ne-a dat o direcție personală…prin prezența sa…e reală…dacă acela s-a ostenit în iubirea lui față de noi…iar noi am resimțit această osteneală a lui ca un bine fundamental al nostru.
Și părinții greșesc aici în mod fundamental…când cred că recunoștința copiilor
față de ei e ca un act reflex: eu le-am dat viață, i-am crescut, i-am făcut mari, i-am dus la casele lor…trebuie să îmi fie recunoscători, adică să mă ajute necondiționat…
Însă recunoștința copiilor față de tine, ca părinte al lor, nu vine din ce crezi tu că ai făcut pentru ei…ci din ceea ce resimt ei că ai făcut pentru ei.
Recunoștința vine din cum ai intrat în inima lor…din cum te-ai așezat acolo…și din cum ai crescut, ca un univers imens…în sufletul lor…
Și copiii nu pot fi mințiți: dacă nu ai făcut tot ce ai putut pentru ei…nu te vor recunoaște ca parte esențială din viața lor!
Da, vor avea un anume grad de afecțiune față de tine…o anume grijă…un respect
anume…vor veni la tine de ochii lumii…dar nu vor fi plini de recunoștință!
Recunoștința e pentru gesturi totale.
Recunoștința nu se naște din mâncare, băutură, bani de buzunar…ci din caracter, din
darea unei direcții în viață…din faptul de a-l ajuta pe copilul tău să își descopere și să își trăiască vocația lui.
Din uitare de sine…pentru a te ocupa de viața profundă a altuia.
Și din propria mea viață știu că recunoștința are multe trepte…
Una e recunoștința mea față de bunicii mei, care m-au crescut și educat, care au fost adevărații mei părinți, alta e recunoștința mea față de soția mea, față de episcopul care m-a hirotonit, față de duhovnicii mei, față de prietenii mei, față de anumite rude ale mele, față de profesorii mei…și alta, fundamentală, primordială, pentru Părintele
meu duhovnicesc, pentru Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu…care mi-a punctat viața în mod abisal, absolut…
Și cea mai mare recunoștință o ai față de cel care ți-a schimbat în mod radical viață…față de cel care te-a răscolit interior cel mai mult…față de cel care te-a făcut să te vezi cel mai mult…care te-a dus la cea mai mare cunoaștere de sine și de
Dumnezeu.
Pentru că recunoștința este recunoașterea celor prin care Dumnezeu te-a umplut de bucurie.
Recunoștința e recunoașterea altora în tine ca vegetații esențiale ale sufletului tău, ca plămâni ai sănătății tale interioare.
Și când mergem la pădure…mergem pentru aerul și vegetația ei…și tragem în plămâni întreaga viață a pădurii…
La fel, aici, recunoștința e aerul vieții noastre…produs și întreținut de cei care ne-au
ocrotit și ne-au iubit cu adevărat.
Și tocmai de aceea inima noastră și mintea noastră se îmbujorează la amintirea lor, renasc, se entuziasmează la pomenirea lor, la aducerea lor în amintire…pentru că prezența lor ne-a umplut de oxigenul pe care acum îl respirăm.
Căci au fost și rămân vitali în viața noastră cei care ne-au învățat să prețuim timpul și viața noastră, să scoatem din noi tezaurul pe care ni l-a dat Dumnezeu, să punem în lucrare bucuria Lui față de noi, adică viața veșnică.
Și toate acestea spuse până acum sunt regăsibile în Evanghelia de azi [Lc. 17, 12-19]…
Pentru că samariteanul a devenit recunoscător…în momentul când „a văzut că s-a
vindecat” [v. 15].
Și ceilalți nouă au văzut că s-au vindecat…dar numai acesta, al 10-lea, a înțeles
cum s-a vindecat… Sau, mai bine zis, a început să vadă în sine pe Cel care l-a vindecat…adică pe Cel care a făcut ceva fundamental pentru un străin…un bolnav…un om fără scăpare ca el…
Lepra te dezumanizează…pentru că îți mănâncă trupul, ți-l dezmembrează pas cu pas…
E boala care nu se joacă cu tine…ci te ucide metodic…ca și cancerul sau HIV-ul.
Când grupul celor 10 [v. 12] a cerut milă de la Iisus [v. 13]…a cerut scăpare de moarte.
De moartea sigură…
Și toți 10 au primit vindecarea de boala leprei…scăparea de moarte…
Însă samariteanul…a văzut că s-a vindecat!…
Cei 9 s-au bucurat că au scăpat…și s-au dus la ale lor…
Dar al 10-lea și-a dat seama că…a înviat dintre cei morți…
Că a fost umplut de har…că i s-a înmulțit credința și iubirea în el…prin vindecare…față de Cel care l-a făcut viu și cu sufletul și cu trupul…
Noua viață din el…harul lui Dumnezeu din el…l-a făcut doxologic [v. 15].
Și recunoștința, după cum spuneam…e ce simte omul că ai făcut pentru el…și nu ce crezi tu că ai făcut pentru el…
Dacă pentru cei 9 viața valora atât de puțin…și, la fel, și mântuirea…pentru cel al 10lea… viața și mântuirea erau esențiale…erau pline de doxologie…pline de recunoștință, de conștiință, de bucurie negrăită.
Așa se face că poți predica la mii de oameni deodată…și doar unul să se simtă atins de cuvintele tale…
Și acel unul se simte atins…de o anumită frază…de anumite cuvinte…de anumite conexiuni iluminatoare…pe măsura pregătirii lui pentru a crede…sau pentru a spori în credință.
Minunile lui Dumnezeu, în termeni de finalitate…au fost și sunt întotdeauna eficiente…
Nu de milostivire…adică de minuni…duce lipsă Dumnezeu…ci El așteaptă, răbdător, ca noi să ne coacem spre înțelegere.
Prin dureri, prin necazuri, prin bucurii, prin întâlniri rare El ne conduce…spre a ne pregăti pentru a putea înțelege…paradoxal…ceea ce ne depășește toate simțurile și facultățile trupului și ale sufletului: întâlnirea personală cu Sine.
În comparație cu dracii…care ne momesc și ne bruschează libertatea cu tot felul de acte barbare…Dumnezeu e plin de sfială și de atenție în orice clipă…și vrea ca noi să ne deschidem ca o floare…în care El Își varsă nectarul.
De aici și avertismentul că e mare păcat…să îi smintim pe cei mici ai Lui…adică pe cei care se fac tot mai mici în conștiința lor plină de umilință…pe cât se umplu de Cel mai mare decât toată făptura…
Cei nouă aveau nevoie doar de vindecare…
Ca să vezi mai mult…ca să vezi mai sus…ca să aspiri la tot lucrul bun…trebuie să ai suflet mare…deschis măreției lui Dumnezeu.
Și de aici…cel care își închide tot mai mult sufletul măreției prea milostive a lui
Dumnezeu…devine tot mai nevăzător…și nedoritor de vindecare.
Da, el a văzut…că s-a vindecat!
El a văzut în sine pe Cel care l-a vindecat…pe Cel care l-a umplut de bucurie
negrăită.
De aceea L-a recunoscut: pentru că Îl avea în el!
Îl dobândise în el…pe Cel care i Se dăruise.
Și Hristos i Se dăruise celui străin…celui bolnav…celui singur…pentru că iubirea Lui de oameni nu era o joacă…nu era un plan caritabil…prin care urmărea să câștige ceva fani…ci era dăruire de Sine, era harul Lui…prin care l-a legat de Sine pe cel nelegat de inima nimănui.
Și de aceea a venit…spre Sine…cel legat, prin iubire, de Vindecătorul lui: pentru că a înțeles că doar El îl iubea…pentru că El îi făcuse daruri incalculabile.
Da, recunoștința e dorință străină pentru cei care își calculează orice cuvânt și gest!
E ceva nefiresc…pentru cei care nu simt că firescul vieții e tocmi trăirea în slava lui
Dumnezeu…adică trăirea unei vieți…mai presus de fire…
Că de aceea vorbim de viață divino–umană în Biserică: pentru că e viața mai presus de telurica acomodare cu toate păcatele și plăcerile.
Recunoștința samariteanului l-a făcut pe el israelit autentic…pentru că israelitul autentic e cel pe care Dumnezeu îl cunoaște pentru că îl iubește și locuiește întru el.
Și samariteanul s-a întâlnit cu Hristos din clipa în care a văzut vindecarea Lui în el…și de atunci a început doxologia lui, lăudarea Lui din toată ființa.
Noua lui viață e sculare din moarte și acțiune continuă [v. 19].
E viața ortodoxă, adică continua luptă cu sine pentru a sta în bucuria lui Dumnezeu…și, din mijlocul ei, să țipi doxologii în fața lui Dumnezeu în orice clipă și în orice loc.
Căci dacă rugăciunea continuă nu e strigare din bucurie și pentru bucurie…atunci ea e strigare descurajată…e chemare care doare…pentru că Cel chemat nu e simțit în năuntrul ființei noastre.
Cine sunt cei față de care avem recunoștință?
Ce ne învață recunoștința noastră să facem?
Ne învață să le facem bucurii, surprize…pentru că surprize, bucurii, luminări,
încurajări au fost și sunt și ei pentru noi.
Și recunoștința se manifestă ca vizită, vorbire de bine, pomenire în rugăciune, ajutor,
îmbrățișare, taifas, împreună locuire…
Rugăciunea pentru cei vii și pentru cei adormiți e recunoștință față de toți.
Recunoștința față de Sfinți, față de genii, de eroi, de marii oameni ai lumii…față de cei care au făcut pentru noi toți lucruri importante se manifestă ca rugăciune, ca dorire de bine, ca popularizare a acestor fapte…
Și, în primul rând, recunoștința față de Dumnezeu se manifestă…ca neieșire din
comuniunea cu Sine…ca o conștiință suplă în toate relațiile noastre…
Cât de frumoși suntem în recunoștința noastră și cât inspirăm și pe alții prin ea?
Cât de mult este viața noastră o lumină pentru alții și cât găsim noi, în viața altora, lumină, îmbărbătare, alinare, încurajare?
Sunt întrebări pe care samariteanul israelizat ni le pune…pentru că toți am fost samariteni odată…și am devenit israeliți prin Botez.
Și fie ca recunoștința noastră să scrie pagini de istorie…pagini luminoase…din care să se aprindă și conștiința celor care ne vor urma. Amin
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 4