Iubiții mei,
Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a plecat la Locurile Sfinte din Palestina, pentru a găsi Sfânta Cruce a Domnului, în anul 326. Și a locuit acolo între
326-328, construind Biserica Nașterii Domnului din Betleem (care a fost începută în 327 și terminată în 339, adică în 12 ani) și Biserica Ucenicilor de pe Muntele Măslinilor (care e amintită în Itinerarium Hierosolymitanum în anul 333).
A mers să găsească Crucea Domnului și a găsit-o!
Pentru că Crucea Lui fusese ascunsă de evrei și, deasupra locului unde era Crucea Domnului ascunsă, era o capiște [un templu] a zeiței Venera.
Venera sau Venus, care era numele roman al zeiței grecești Afroditi [VAfrodi,th]/ Afrodita, care era zeița frumuseții și a iubirii.
Statuia idolatră a lui Venus, se află astăzi în Muzeul Vaticanului, lângă ea fiind fiul ei, Eros.
Și o astfel de statuie era „cinstită” în templul de deasupra Crucii Domnului. De aceea, Sfânta Elena „a poruncit ca să se risipească capiștea idolească, să răscolească țarina și să sape.
Iar Patriarhul Macarie, rugându-se la locul acela, iată [că] a ieșit miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat mormântul și în partea dinspre răsărit locul căpățânii, iar alături au fost îngropate trei cruci și lângă ele cinstitele piroane.
Dar neștiind ei care era Crucea lui Hristos, sa întâmplat că era adus pe acolo un mort la îngropare. Atunci Patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea; și au așezat pe rând crucile pe mortul acela, iar când au pus Crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat și s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieștii Cruci a Domnului.
Atunci Iuda, [cel care îi ajutase să găsească Crucea Domnului], [dimpreună] cu mulți jidovi, a crezut [în Domnul] și s-a botezat, numindu-se Chiriac din Sfântul Botez. Mai pe urmă el a fost
Patriarh al Ierusalimului, și s-a săvârșit în vremea lui Iulian Apostatul (361-363), fiind prigonit pentru Hristos.
Deci, Împărăteasa [Elena] primind cu bucurie Cinstita Cruce [a Domnului], i s-a închinat și a sărutat-o. Asemenea [a făcut] și toată suita împărătească ce era cu dânsa. Iar alții n-au putut să vadă și să sărute atunci Sfânta Cruce din pricina mulțimii,
dorind ca măcar de departe s-o poată vedea.
Atunci Macarie, Patriarhul Ierusalimului, stând la un loc înalt, a înălțat Cinstita Cruce, arătând-o mulțimii, iar ei au strigat: «Doamne miluiește!».
[Și] de atunci a început a se prăznui «Înălțarea Cinstitei Cruci a Domnului»”.
Evenimentul înălțării Sfintei Cruci, descris în citatul extins de până acum, a avut loc în data de 14 septembrie 326. Însă în fiecare an, în ziua de 6 martie, noi prăznuim „aflarea Cinstitei Cruci și a Sfintelor Piroane de către Sfânta Elena, mama
Sfântului Împărat Constantin cel Mare”.
Căci pe 6 martie 326 s-au descoperit Crucea Domnului,
inscripția lui Pilatos, pusă deasupra capului Domnului și cele 4 piroane care au străpuns trupul Lui.
Putea Sfânta Elena, cea plină de dor pentru Domnul, atunci când s-a găsit Crucea Lui, să nu o sărute? Nu îmi pot închipui acest lucru. Ci ea s-a bucurat în mod negrăit atunci când a găsit-o și
atunci a și sărutat-o.
Sfântul Macarie I al Ierusalimului a fost Patriarh între 312-335 conform mărturiei istoricului bisericesc Sozomenos. El a fost de față la aflarea Sfintei Cruci a Domnului și, dacă a găsit Crucea
Lui, bucuria sa a fost mare ca și a Sfintei Elena.
De aceea, putem crede că a înălțat Crucea Lui pentru ca să se bucure toți.
Însă, după cum se observă până azi, s-a lăsat pe 6 martie pomenirea aflării Sfintei Cruci și pe 14 septembrie se prăznuiește înălțarea Sfintei Cruci, praznicul de pe 14 septembrie având o duminică specială înainte și o alta după praznic. Sau poate a
mai înălțat-o, în mod special, și pe 14 septembrie și de aceea s-a statornicit înălțarea Sfintei Cruci pe 14 septembrie.
Însă noi suntem azi în duminica dinaintea praznicului și socotim acest praznic drept o mulțumire a noastră adusă Preasfintei
Treimi pentru iconomia mântuirii noastre. Căci pentru noi, Stăpânul Hristos S-a înălțat pe Cruce și a înălțat în umanitatea Sa „toată firea lui Adam cea căzută”.
Evreul Iuda, care a devenit Chiriac, am aflat din citatul de mai sus, a devenit apoi Patriarh al Ierusalimului și a fost martirizat în timpul lui Iulian Apostatul. Însă între 361-363, anii de domnie
ai lui Iulian Apostatul, cf. Listei Patriarhilor Ierusalimului, era Patriarh Sfântul Chiril I al Ierusalimului, care a fost Patriarh între anii 350-386.
El ia succedat Sfântului Patriarh Maxim al III-lea al Ierusalimului, care a adormit în 350. Ba, mai mult, între cei 142 de Patriarhi ai Ierusalimului, câți au fost de la Hristos până azi, nu există niciunul cu numele de Chiriac. Cu toate acestea, pe 28
octombrie este pomenit Sfântul Sfințit Mucenic Chiriacos, Patriarhul Ierusalimului, care a fost martirizat în 363, în timpul lui Iulian Apostatul.
Tot pe 28 octombrie e pomenit și în Sinaxarul grecesc, dar aici ni se spune că el a fost martirizat chiar de împăratul Iulian.
Ce s-a petrecut însă cu Crucea Domnului și cu cuiele răstignirii Lui, după ce ele au fost scoase din pământ? Sfânta Elena a păstrat la sine o parte din Sfânta Cruce a Domnului și cele 4 piroane.
Într-o raclă de argint, ea a lăsat cealaltă parte din Crucea Domnului la Ierusalim, în mâinile Sfântului Macarie.
Întorcându-se la Constantinopol, Sfânta Elena a aruncat în Marea Adrianopol unul dintre piroane pentru ca marea tulburată de furtună să se liniștească.
Un al doilea piron Sfântul Împărat Constantin l-a ferecat în coiful său de luptă, iar pe al 3-lea l-a ferecat în zăbala calului său de luptă. Și numai al 4-lea l-a pus spre păstrare.
Iar partea din Crucea Domnului adusă de Împărăteasă la
Constantinopol, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a pus-o într-o raclă de aur.
În anul 614, Împăratul Khosrow al II-lea al perșilor a luat drept captură de război partea din Sfânta Cruce a Domnului care se păstra la Ierusalim.
Peste 13 ani, în 628, Împăratul Iraclios a recâștigat Sfânta Cruce, a dus-o la Constantinopol, apoi, pe 21 martie 630, a reîntors-o în
Ierusalim.
Încă din 348, Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbea despre o fragmentare mare a Sfintei Cruci.
Adică despre o împărțire a ei în multe părți ale lumii creștine. În 455, Sfântul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului, îi trimite Sfântului Papă Leon I, cel Mare, un fragment din Crucea Domnului.
Sfântul Papă Sergius I, al Romei, a dus în secolul al 7-lea un fragment din Crucea Domnului la Roma. Și Sfântul Paulinus de Nola a avut un fragment din Crucea Domnului.
Astăzi, la Ierusalim, un fragment din Crucea Domnului se păstrează astfel:
În biserica romano-catolică Notre Dame din Paris se păstrează un fragment din Crucea Domnului și al patrulea piron al Domnului:
Un alt fragment din Crucea Domnului e în Elveția iar un altul în Serbia, în Mănăstirea Visoki Dečani.
Însă oriunde ne închinăm și oriunde cinstim Crucea Domnului, fiecare dintre noi simțim puterea ei dumnezeiască după măsura noastră duhovnicească, întărindu-ne și ajutându-ne tot timpul.
Pentru că ea nu este un semn oarecare, ci e o armă nebiruită împotriva demonilor și o pavăză de apărare. Și ea ne sfințește cu puterea ei dumnezeiască, pentru că puterea Crucii Domnului
este slava Preasfintei Treimi.
În rugăciunea de la sfințirea Crucii, preotul se roagă astfel lui Dumnezeu Tatăl: „trimite acum cereasca Ta binecuvântare [adică slava Ta cea dumnezeiască n.n.] și binecuvintează semnul acesta al Sfintei Cruci și dă-i puterea și tăria lemnului celui binecuvântat, care a fost stropit cu sfântul sânge al Preaiubitului Tău Fiu, pentru ca această Cruce să fie „acoperământ puternic, tare, apărare, izbăvire de toată reaua întâmplare, bunăcuviință și
frumusețe și semn înfricoșător pentru vrăjmașii cei
văzuți și nevăzuți”.
Cu alte cuvinte, o Cruce sfințită de un preot sau de un ierarh ortodox are aceeași putere ca și cea a Domnului, pe care El s-a răstignit, pentru că puterea Crucii e puterea harului dumnezeiesc necreat al Preasfintei Treimi.
La fel, orice Icoană sau Biserică sau obiec liturgic sfințit sunt pline de puterea Treimii, pentru că toată puterea Bisericii e slava Preasfintei Treimi. Așa stând lucrurile, dacă suntem plini de
slava lui Dumnezeu, prin care Îl simțim viu și lucrător pe Dumnezeu în noi, atunci suntem biserici vii ale lui Dumnezeu.
Suntem biserici duhovnicești, sfinte și pline de cuviința și frumusețea slavei Lui celei dumnezeiești.
Căci praznicul în care am intrat de azi, al înălțării Crucii Domnului, acest lucru dorește să ne învețe: că trebuie să gândim și să trăim și să vorbim duhovnicește, adică ascetico-mistic. Că fiecare rugăciune și post și milostenie a noastră înseamnă o
punere în lucrarea lui Dumnezeu pentru ca El să ne umple de slava Lui.
Iar dacă suntem plini de har, atunci suntem înălțați de El la viața dumnezeiască, nemaitrăind trupește, ci duhovnicește.
Însă pentru a fi înălțați la viața duhovnicească trebuie să trecem prin chinul ascezei zilnice.
Simțirea și vederea slavei lui Dumnezeu sunt acelea care ne fac din trupești sau sufletești niște oameni duhovnicești. Slava Lui e aceea care ne mută la o stare și la o înțelegere dumnezeiască și ne face robii Lui.
Așa stând lucrurile, iubiții mei, Dumnezeu ne cheamă la sfințenie și nu la a mima, în mod exterior, cuviința ortodoxă.
Cine crede că se poate preface că e „sfânt”, e un om jalnic, pentru că păcătuiește păcat împotriva slavei lui Dumnezeu. Pentru că slava Lui e cea care ne curățește, ne luminează și ne îndumnezeiește, și nu „buna părere” de despre noi înșine.
Pentru că mărturia reală a unui ortodox stă în experiența lui mistică și în cunoașterea lui teologică.
Câte ne-a luminat Dumnezeu, câte ne-a dat să vedem tainic, în slava Lui, cât am înțeles din cele ale Lui sunt mărturia noastră despre viața cu Dumnezeu.
Pentru că toată asceza vieții noastre, asemenea unei torțe neaprinse dar pregătite, e aprinsă de Dumnezeu, cu slava Lui, atunci când El dorește, dar și când noi suntem copți pentru viața
duhovnicească. El ne face din ascetici mistici, fără a fi mai puțin ascetici, atunci când aprinde în noi lumina Sa dumnezeiască.
Dar pentru a fi torțe bune de aprins, trebuie să împlinim cuvintele Lui cu acrivie, trebuie să fim credincioși Tradiției Bisericii,
trebuie să fim ucenici reali și iubitori ai Sfinților lui Dumnezeu și să dorim, cu ardoare, să fim aprinși pentru a lucra în Via lui Dumnezeu, adică în Biserica Lui.
Iar Dumnezeu ne aprinde pe unii pentru a intra în ierarhia Bisericii, pe când pe alții, pentru a sluji ierarhiei Lui. El ne cheamă, în mod sigur și direct și pentru un anume lucru în Biserică. De aceea, problema noastră, a fiecăruia, nu e „să fim
alții decât suntem”, ci „să fim cei pe care i-a chemat
Domnul la slujirea Lui”.
Iar dacă suntem chemați de El și trimiși să facem voia Lui într-un anume fel și în anume condiții, atunci trăim în pace viața noastră, pentru că trăim în slujirea pe care El ne-a dat-o. Dar dacă nu ne-a chemat El, ci noi înșine ne-am crezut „vrednici” de o anume slujire a Bisericii, tot ceea ce facem e fad și fals. Și nu numai că nu ne va împlini vreodată slujirea noastră, dar ceea ce noi numim „slujire” strică totul în jur. Și strică, pentru că am
dorit o slujire la care nu ne-a chemat Dumnezeu, ci interese telurice.
De aceea, iubiții mei, pentru ca să știm ce dorește să facă Domnul cu noi trebuie să ne nevoim potrivit poruncilor Lui!
Poruncile Lui ne vor duce la El și ne vor face proprii faptului de a auzi glasul Lui. Și vom auzi, mai devreme sau mai târziu, dacă
ne nevoim frumos și plin de evlavie, glasul Lui, care ne va spune ce să facem cu viața noastră. Și nu numai că ne va spune ce să facem cu noi, dar El ne va și întări, zi de zi, clipă de clipă, în viața noastră și ne va împodobi cu minuni, cu luminări și cu
vedenii copleșitoare, care ne vor umple de smerenie și de umilință adevărată.
Pentru că înălțarea duhovnicească e darul Lui pentru toți cei care se umilesc și se desconsideră pe ei înșiși, ascultând glasul Lui.
Înălțarea e pentru toți cei smeriți, pentru toți cei nebăgați în seamă, pentru toți cei ignorați, dar pe care Dumnezeu îi
cunoaște, pentru că și ei Îl cunosc din împlinirea voii Lui.
Înălțarea duhovnicească e pentru toți cei care se răstignesc în ei înșiși, pentru toți cei care se pun la dispoziția lui Dumnezeu pentru ca El să îi ungă tainic cu slava Lui.
Așa stând lucrurile, să încercăm și noi să schimbăm obiceiurile rele cu obiceiuri sfinte!
Adică să schimbăm pierderea timpului cu asceza continuă, să schimbăm neiubirea cu iubirea aproapelui, necitirea cu citirea teologică profundă, îmbuibarea cu postul, neștiința cu rugăciunea și privegherea, tulburarea interioară cu liniștirea, nemilostivirea cu iertarea și cu ajutorarea confraților noștri.
Să facem din noi o feștilă curată pentru ca să fim aprinși de harul lui Dumnezeu!
Să facem din noi o casă duhovnicească a lui Dumnezeu, în care El să vină și să Se sălășluiască!
Pentru că numai smerenia ne înalță și numai lucrarea ne aprinde cu aprindere de sus, veșnică, cu aprinderea slavei Lui.
Ca în acest fel să trăim și să ne bucurăm aici și veșnic, lăudând pe Treimea cea deoființă și nedespărțită, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh Dumnezeu. Căci Tatăl L-a trimis pe Fiul Lui să Se
răstignească pentru noi și să ne răscumpere, făcându-ne pe noi fii ai Lui și umplându-ne de harul Duhului Său, acum și în vecii vecilor.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus- Praedicationes vol 10
