Iubiții mei,
abia am început anul bisericesc…și în loc de relaxare…de luarea noastră cu binișorul…Evanghelia zilei este despre lucrători/ slugi rele [Mt. 21, 33-44]…și despre roadele ascetice ale Împărăției lui Dumnezeu.
E o parabolă despre muncă și nemuncă…despre lipsa de recunoștință, despre răutate, moarte…dar și despre judecată.
Despre judecata lui Dumnezeu care reașează lucrurile în adevărul lor.
Pentru că lucrătorii suntem noi, cei puși să slujim cele Sfinte ale lui Dumnezeu. Dar și toți creștinii ortodocși sunt lucrătorii lui Dumnezeu, pentru că toți trebuie să fim muncitori pentru Împărăția lui Dumnezeu și nu leneși!
Și am fost puși de Dumnezeu în via Lui, în Biserica Lui…pentru ca să lucrăm.
Și El așteaptă roade de la noi: adică struguri mulți și mari de fapte bune.
Pentru că strugurii faptelor bune, strugurii virtuților…puși în teascul vieții acetice…naște vinul iubirii de Dumnezeu și de oameni.
Iar marii Sfinți ai Bisericii vorbind despre vin și despre beție în Sfânta Scriptură…într-o înțelegere mistică, dumnezeiască…au vorbit despre vinul dragostei de Dumnezeu, care ne răpește mintea, ne-o îmbată în vederea lui
Dumnezeu.
Pentru că bucurie imensă este curăția sufletului și a trupului…curăția gândurilor și a mișcărilor inimii…iar mintea îmbătată de Dumnezeu…se umple de vederea Lui.
Căci ce ne cere Domnul aici, acum și în tot anul bisericesc? Să ne umplem de roadele faptelor bune…adică de simțirea și de vederea lui Dumnezeu.
Pentru că postul, rugăciunea, îngenuncherea, umilința, milostenia, iubirea de Dumnezeu și de oameni și atenția la întreaga făptură…trebuie să ne ducă aici: la îmbătarea de frumusețea și de milostivirea lui Dumnezeu.
Însă cum să ajungem la atâta dor de Dumnezeu…fără să renunțăm la propria noastră răutate, aroganță, nesimțire?
Pentru că viața evlavioasă nu e cu jumătăți de măsură…ci e pe de-a-ntregul…
Și Domnul, de la slujitorii Lui, așteaptă roade, adică schimbări continue ale vieții.
Schimbări în bine continue…
Însă a-L alunga pe El, a-L trata cu dispreț, a-L omorî din nou și din nou în oamenii creați după chipul Lui…înseamnă a-i disprețui pe oameni.
Și pe oameni îi disprețuiești când nu îi crezi…buni pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Te crezi numai pe tine bun…
Nu faci nimic pentru ca și alții să fie buni…mai buni…și mai buni pentru Împărăția Lui.
Și când ținem numai pentru noi citirea, când ținem numai pentru noi banii, când ținem numai pentru noi luminarea lui Dumnezeu…în jurul nostru este un pustiu de frumusețe.
Însă acolo unde stricăm „ordinea” nesimțirii…unde stricăm lentoarea minții…unde stricăm „buna încredere” în ei înșiși a oamenilor…vine neliniștea…vine frica bună…vine căutarea iluminatoare…
Pentru că omul neafundat în multe rele…înțelege, pricepe repede lucrurile…Se dezbracă repede de patimi…
Dar cel perversizat…cel care a exersat în sine și pe sine perversitatea…are o cutremurare mare…față în față cu oamenii verticali.
Nu poate să accepte că nu sunt toți „neam prost” ca el.
Nu poate să accepte că nu e întreaga lume „o albie de porci”.
Și îl cutremuri, tu, ortodoxule, dacă ești plin de har și de învățătura lui Dumnezeu!
Ești o cutremurare și pentru oameni…și pentru demoni…dacă îți plângi păcatele…dacă ieși din rele…dacă te luminezi continuu cu teologia văzătoare de Dumnezeu…dacă iradiezi bunătate, înțelepciune, curăție, măreție dumnezeiască a conștiinței…pentru că îi scoți pe oameni și pe demoni…din „liniștea” lor.
Le dai frisoane…
De aceea…cel care nu bagă în seamă pe Piatra credinței, pe Dumnezeul stabilității de acum și veșnice…nu va putea să cutremure pe nimeni.
Pentru că adevărata cutremurare e plină de har și de bucurie dumnezeiască…și nu e silă, lehamite, groază…
Demonii se îngrozesc când nu ești de groază…ci înfrumusețat de har.
De aceea, Împărăția lui Dumnezeu nu este pentru mimi, pentru actori, pentru oameni care joacă/ dramatizează viața cuvioasă…ci pentru cei care o respiră în așa fel…încât e foarte evidentă în ei înșiși…
Pentru că a avea roadele Împărăției…înseamnă a trăi în ritmul Împărăției.
Înseamnă a fi om al Bisericii, om al mărturisirii păcatelor, al împărtășirii cu Domnul…al atenției contemplative și al profundei străvederi a teologiei dumnezeiești.
Înseamnă a fi…și nu a mima ortodoxizarea ta.
Iar din v. 34 nu trebuie să înțelegem că Domnul ne ia Împărăția…sau îi lasă numai pe unii să intre în ea.
Ci noi…aruncăm Împărăția în mâna altora…
Și dacă alții, acum necredincioși, acum păgâni, acum schismatici, acum eretici…își dau seama că roadele Împărăției sunt sfințenie…și vor deveni ortodocși pentru asta…ei ne-o vor lua înainte.
Ne vor lua Împărăția din mână…pentru că noi am găsit de cuviință că ea este „fără valoare”.
Căci cine sunt ziditorii…care nu pun la temelia vieții lor…pe Piatra credinței?
Noi! Cine alții?…
Noi…când desconsiderăm adevărurile Lui, poruncile Lui…frumusețile Lui…când ne uităm de sus la oameni…când nu compătimim împreună cu ei…când nu ne pasă de ei…Îi dăm cu piciorul lui Dumnezeu.
Și de aceea Domnul ne atenționează…de faptul că judecata Lui este dreaptă!
Căci dacă cazi pe Piatra-Hristos…te sfărâmi…
Dacă ai o mare părere de tine însuți…și El vrea să te facă să îți vezi jegul…atunci căderea ta va fi „din înălțime”…din înălțimea părerii deșarte de tine însuți.
Și bine e să îți sfărâmi tot orgoliul, toată încrederea în tine…pentru ca să te reconstruiești/ să te rezidești, prin harul lui Dumnezeu, în faptele pocăinței.
Însă dacă nu vrei…și nu vrei…să renunți la păcatele tale, la buna plăcere de sine, la dezmierdările nesfârșite…mai devreme sau mai târziu vei simți mâna Lui/ puterea slavei Lui…care te va zdrobi/ te va strivi pe tine.
Și a fi strivit de Dumnezeu înseamnă a fi lăsat în moarte veșnică. În chin nespus…adică în ceea ce tu ai vrut…și tot ai vrut…toată viața.
De aceea, Împărăția e pentru cine o dorește…pentru cine se zbate…pentru cine o propovăduiește din el însuși.
Pentru că nu trebuie să spui că ești ortodox sau teolog…pentru ca oamenii să înțeleagă că ești acestea două…ci trebuie doar să te vadă…să te privească în ochi…și să se cutremure dumnezeiește.
Și cei care sunt ai Lui au ce să spună…au cu ce să uimească…au cu ce să învolbureze iubirea și cunoașterea lui Dumnezeu în oameni.
Un nou an bisericesc…și de fiecare dată trebuie să ne precizăm identitatea eclesială.
Adică suntem oamenii lui Dumnezeu?
Suntem plini de cuvintele și de slava Lui…sau suntem niște triști, niște ființe jalnice, niște ratați pentru Împărăție?
Acestea sunt întrebările de început de an…și pe ele trebuie să le lămurim prin ce suntem și facem.
Și fie ca Dumnezeu, Cel care ne-a adunat în Biserica Lui…și ne poartă de grijă fiecăruia în parte și tuturor la un loc, să ne lumineze pentru a ști ce să facem, ce să vorbim, ce să căutăm…ce să transmitem și altora!
Pentru că bucuria de El și frumusețea Împărăției trebuie propovăduite prin fiecare mișcare a vieții noastre. Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 5
