…Iubiții mei,
orice creștin autentic, real din Biserică, care vine la Biserică pentru Dumnezeu
și care trăiește ortodox pentru ca să își sfințească viața și nu pentru vreun interes anume…vine la Biserică, e al lui Dumnezeu…pentru că e chemat de El.
Și în acești ani de viață bisericească, am înțeles cu vârf și îndesat, că nimeni nu a venit la Biserică și nu s-a dat cu totul Bisericii, fără să fie chemat de El.
Fără ca El, Dumnezeul nostru, să nu-l fi umplut de încredințări, de minuni, de încurajări, de luminări dumnezeiești pas cu pas.
Așadar libertatea noastră și chemarea de sus a lui Dumnezeu sunt cele două aripi ale mântuirii, ale prezenței noastre în Biserică.
Iar în Evanghelia praznicului de azi [Mt.17, 1-9] vedem cum se întâlnește, în mod minunat, libertatea oamenilor cu chemarea lui Dumnezeu.
Căci Domnul, pe Tabor, i-a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov și pe Ioan…dar nu cu forța!
Pentru că nimeni nu poate să vadă vederi dumnezeiești cu forța.
El i-a ales/ i-a chemat…iar ei au răspuns cu dragoste. Cu dragoste multă…
Fapt pentru care, atunci când El S-a transfigurat (v. 2) la față/ la trup înaintea lor, a celor 3, ei s-au umplut de strălucirea dumnezeiască a slavei Sale.
Ei nu știau ce-o să se petreacă pe munte…
Nu știau nici că sunt pregătiți pentru o asemenea vedere dumnezeiască.
Însă Apostolii s-au lăsat duși/ conduși de Dumnezeu spre descoperirea Lui mistică…și au trăit o stare și înțelegeri pe care numai Dumnezeu ți le poate dărui.
Dar totul a pornit de la urmarea Lui…
De la venirea după El…și cu El.
În limba greacă, verbul care exprimă esența praznicului de față este metamorfo,w [metamorfoo]. Iar el înseamnă a fi schimbat la înfățișare, a fi transformat, a fi transfigurat, a fi metamorfozat.
El apare doar la Mt. 17, 2 și la Mc. 9, 2 în tot Noul Testament potrivit ediției GNT.
Adică în două pasaje evanghelice, care narează transfigurarea Domnului pe Tabor.
Și în Evanghelie nu este explicat în sine ci prin urmările sale: „și a strălucit fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” [Mt. 17, 2, GNT].
Pentru că nu știm cum, în persoana Domnului, slava dumnezeirii Sale a strălucit
prin umanitatea Sa…dar știm, datorită acestui praznic, că strălucirea slavei Sale în oameni e posibilă.
Cum se produce umplerea noastră de har și vederea dumnezeiască ne depășește…dar umplerea de slavă și vederea Lui sunt realități ale vieții noastre duhovnicești.
Pentru că ce s-a petrecut pe Tabor cu trupul Domnului…s-a petrecut cu mulți Sfinți ai Lui, încă din această viață.
Și de aceea, în slava Lui, alături de cei 3 Apostoli de pe Munte, apar Moise și Ilie…doi oameni care experimentaseră încă din viața aceasta slava lui Dumnezeu și vederea Lui.
Dar apar Moise și Ilie și cei 3 Apostoli…cu Domnul în mijlocul lor…pentru
ca noi să înțelegem că El, Domnul, e sursa de har și de sfințenie și a celor din trecut cât și a celor din prezent.
Că slava, care ne îndumnezeiește pe toți, e slava Treimii, e slava în care au fost creați atât Îngerii cât și oamenii…și că a trăi în slava Lui/ în lumina Lui, înseamnă a trăi viața autentică, viața cu Dumnezeu.
Acesta e motivul pentru care eu subliniez adesea, în scrierile mele, experiența slavei Sale.
Pentru că singurul lucru pe care îl primim de la Dumnezeu, prin toate slujbele și viața Bisericii, e simțirea și vederea slavei Lui.
Harul necreat/ lumina dumnezeiască/ slava Lui sunt unul și același lucru…iar El, prin toate ale Bisericii, ne împărtășește același dar: slava Lui necreată și veșnică.
Slavă prin care ne unește cu Sine și ne are cu El mereu…pentru că slava Lui e atmosfera Împărăției Sale.
Însă cum să experiezi slava Lui, așa cum au făcut-o Sfinții din vechime sau cei mai recenți?
Ce trebuie să faci?
Să te lași condus de Dumnezeu, prin tot ceea ce trăiești în Biserica Lui…spre înțelegerea cuvintelor și a voii Lui.
Pentru că Dumnezeu, pe cei care vor cu adevărat să se împrietenească cu El…îi conduce la El.
La înțelegeri și simțiri tot mai profunde ale prezenței Lui în Biserică și în lume.
Trebuie să te lași dus de Dumnezeu…la Sine Însuși.
Pentru asta trebuie să te încrezi în El…că El nu poate greși în nicio situație a vieții noastre…și să încerci să îți explici, cu ajutorul Lui, de ce s-au petrecut lucrurile, într-un fel sau altul, în viața noastră.
Căci de la înțelegerea voii Lui cu noi…de la acceptarea ei…de la mergerea spre sensul unde ne duce El…înțelegem care e chemarea și conținutul chemării noastre din partea lui Dumnezeu.
Însă dacă acceptăm chemarea Lui…trebuie să renunțăm la ceea ce credeam că
știm despre noi…și la ceea ce credeam că vrem.
Schimbarea la care ne cheamă El e una radicală…și în urma căreia nu ne mai
recunoaștem.
Ne schimbăm cu totul…în comparație cu ce eram mai înainte.
…
Înțeleg, pe fiecare zi, că am multe de rectificat în mine, de schimbat, că am multe de înțeles, că universurile de înțelegere pe care ți le propun viața și istoria Bisericii sunt copleșitoare.
Și că prima chemare a lui Dumnezeu…ascultarea ei…nu e de ajuns…pentru că trebuie să asculți, pe fiecare zi, noile Lui chemări, noile Lui direcții, noile Lui
schimbări.
Dar, pe de altă parte, că nici libertatea mea de a alege nu e de ajuns…ci am nevoie, mereu, de ajutorul lui Dumnezeu, de ajutorul Bisericii, de ajutorul societății…pentru ca să fac anumite lucruri.
Pentru că patimile din mine, care sunt vii…mă trag înapoi…
Mă trag înapoi demonii, mă trag înapoi oamenii…mă trag înapoi neajunsurile materiale și financiare…mă trage înapoi atmosfera epocii mele…
…nu putem să avem o Biserică vie, o Biserică entuziastă, o Biserică cu oameni
Sfinți…dacă nu există autodeterminare în oameni, luptă interioară pentru a fi și a rămâne cu Dumnezeu.
Pentru că viața ortodoxă înseamnă să urci pe fiecare zi pe munte și nu din când în când…
Să urci pe munte…pe muntele ascultării de Dumnezeu…ca să vezi, de la loc înalt, voia lui Dumnezeu.
Să vezi și să te comporți potrivit voii lui Dumnezeu.
Așadar, iubiții mei, începutul trebuie să aibă continuitate!
Iar începuturile bune, convertirile reale adică, se văd după…continuitate.
După consistența lucrurilor pe care le faci cu Dumnezeu. pentru ca „să dovedim” că suntem convertiți/ schimbați de către Dumnezeu, nu trebuie să
facem acțiuni ostentative de „certificare” a vieții noastre duhovnicești…ci trebuie să facem lucruri bucurându-ne că suntem cu Dumnezeu și El e ajutorul și călăuza noastră în tot ceea ce facem.
Adică trebuie să jubilăm, să prăznuim în fiecare clipă, să ne bucurăm în tot ceea ce facem de prezența și de slava lui Dumnezeu.
Să îi umplem pe oameni de pace, de bucurie, de sens, de demnitate, de încredere, de dor de nevoință și de muncă…prin tot ceea ce facem.
Acestea sunt roadele convertirii continue: schimbările duhovnicești din noi înșine și din alții.
Dacă ele se produc, dacă ele sunt reale, e pentru că Dumnezeu ne umple de slava Lui…și viața noastră, aceasta, bisericească, e plină. E împlinită.
Vă doresc să vă simțiți împliniți și convinși de purtarea Lui de grijă față de noi!
Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 7(fragment)
