Evanghelia zilei [Mt. 17, 14-23] ne vorbește despre vindecarea de demonizare,
despre puterea credinței, despre asceză și despre moartea și învierea Domnului.
Căci demonul „iese din el”, din copil,după ce Domnul îl dojenește/ îl mustră/ îl ceartă pe demon (v. 18).
Iar ieșirea demonului din om e numită vindecare de către Evanghelie în Mt. 17, 18.
Tocmai de aceea vindecarea e tema noastră!
Vindecare ce are loc prin credință. Căci credința care mută munții…e credința care se lasă înmulțită și transfigurată de Domnul.
Și cu harul Treimii noi mutăm munții, pas cu pas, din noi înşine!
Munții imenși, colosali, ai răutății noastre, ai prostiei noastre, ai nesimțirii noastre.
Căci de aceea Domnul pune în paralel grăuntele de muștar cu muntele: ca să ne dăm seama de diferența enormă dintre ce pare a fi credința (un grăunte) și ce e păcatul din noi (un munte).
Numai că această credinţă în Dumnezeu, ce pare mică, ce pare „o poveste pentru proști”, produce transformări considerabile, uluitoare în noi, dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne transfigureze persoana noastră.
Ea poate să scoată munții din rădăcini și să îi arunce în marea iertării lui Dumnezeu.
Ea, credința în Dumnezeu, poate să ne vindece de munți…de munții satanismului din noi.
Pentru că orice patimă, de care nu putem scăpa cu una cu două…e un munte, o povară, o greutate pentru noi.
Și numai când începi să lupți cu curvia în tine, cu patima drogurilor, a fumatului, a beției, a iubirii de bani, a mândriei, înțelegi cu ce…forțe, cu ce munți te bați.
Nu, copleșitor, cu adevărat, nu e să vezi că cineva scoate un munte și îl aruncă în mare!
Peste ceva timp…trece și emoția acestui eveniment copleșitor la prima impresie…sau fără replică.
Cu adevărat copleșitor e să fii vindecat interior de lucruri…de care credeai că nu poți să scapi…pentru care te-ai perpelit zile și nopți…și tot ai căzut în ele.
Copleșitor e să te curățești de patimi.
Și nu putem face asta fără Dumnezeu…Cel care scoate din noi demonii.
Însă El cere de la noi efort, un efort susținut, pentru deratizarea de demoni…pentru că ne cere rugăciune [proseuch/j] și post
[nhstei,aj] [MGK, Mt. 17, 21].
Prin [dia.] rugăciune și post, ne spune versiunea scripturală greacă, ies demonii din om.
Asta neînsemnând că viața ortodoxă se reduce numai la rugăciune și la post.
Ci prin rugăciune și post s-a desemnat întreaga schimbare de profunzime a vieții noastre. Pentru că e nevoie și de spovedanie și de împărtășire și de citiri teologice și de metanii și de muncă și de evlavie și de sinceritate în toate
ale noastre.
E nevoie să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu dar așa după cum El voiește.
Pentru că El vrea să Îi așteptăm dorința, să Îi împlinim voia, să ne lăsăm conduși de El.
Însă nu prin asceza noastră se produce vindecarea noastră de patimi!
Asceza, curăția, efortul nostru e doar cadrul în care Dumnezeu lucrează vindecarea.
Harul Lui ne vindecă în mijlocul unei vieți care mereu se înnoiește datorită credinței în El.
Și de aceea, în credință și post, în nădejde și faptă bună, în iubire și în smerenie trebuie să așteptăm voia lui Dumnezeu cu noi…ridicarea noastră din boală…împlinirea dorințelor noastre bune.
Pentru că El vine când noi nu știm…El acționează când noi ne așteptăm mai puțin…El lucrează prin oameni și prin evenimente la care nu ne-am gândit niciodată.
De aceea trăim imposibilul cu Dumnezeu, imposibilul nostru, de-ne-gânditul după mintea noastră, pentru că El schimbă modul nostru în care noi percepem lucrurile.
Pentru că schimbarea vieții înseamnă și schimbarea opticii noastre.
Vedem mai profund pentru că suntem alții.
Nu, nu ne prefacem că suntem alții, ci chiar suntem alții, pentru că schimbările pe care El le-a operat în noi, ca Cel mai bun chirurg, neau vindecat de multe lucruri ascunse ale noastre!
De căderile noastre, El ne-a vindecat!
El ne-a ridicat din cădere, din durere, din nefericire.
Azi și mâine și mereu El ne va vindeca de căderile noastre, de păcatele noastre, dacă vom veni la El cu inimă simplă și îndurerată.
Pentru că inima simplă e inima care își asumă toată căderea. Și e plină de durere, pentru că știe pe Cine L-a supărat.
Și noi venim la Dumnezeu, la Cel cu care trăim tot timpul și nu la un străin, nu la un tiran, nu la Unul care nu știe ce vrem, ce gândim, ce facem noi.
De aceea, vindecarea începe dinăuntru, de la punerea noastră în fața Lui, așa cum suntem, cu toate ale noastre, pentru ca El să opereze schimbările harice ale vindecării noastre.
Și vindecarea Lui e zăpadă duhovnicească, care acoperă și șterge murdăria
noastră, e umplere de bucurie, de sănătate, de frumusețe.
Numai că frumusețea, ne învață tot Evanghelia de azi, vine de la Cel care a murit și a înviat pentru noi.
Pentru că cei care se bucurau prostește de suferința Celui răstignit pe lemn, nu aveau ochi să vadă măreția îmbrățișării Lui dumnezeiești.
Căci Se urcase la înălțime, la înălțimea îmbrățișării tuturor oamenilor, pentru ca pe toți să îi facă fii ai Tatălui Său, prin harul Duhului Sfânt.
De aceea, Hristos e izvorul frumuseții lumii reînnoite.
Hristos, Fiul Tatălui, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt a făcut toate cele ale creării și ale vindecării noastre, ne umple pe noi de frumusețe duhovnicească, adică de harul Său, tocmai pentru că El a învins pe Cruce toată
căderea și mojicia umanității, toată decadența adusă de păcat.
A învins în umanitatea Sa tot păcatul, pentru ca să ne dea tuturor posibilitatea să ne învingem mereu pe noi înșine.
Și El a coborât, prin moarte, în Iad, ca un Biruitor al morții și al Iadului…n-a putut să fie ținut de moarte Făcătorul vieții…I-a ridicat pe cei Sfinți ai Lui din moarte…și învierea Sa cea de a treia zi a fost înviere plină de slavă, pentru că El iradia, prin umanitatea Lui, la fel ca pe Tabor, strălucirea slavei Sale celei veșnice.
Atunci ei, cei care văzuseră umanitatea Lui transfigurată pe Tabor, și-au adus aminte când L-au văzut înviat…
Pentru că El era același!
Același Fiu întrupat al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat și om adevărat, Cel care întru persoana Sa cea veșnică a unit dumnezeirea cu umanitatea Sa luată din Pururea Fecioară Maria, pe care a lăsat-o nestricată, născându-Se din ea mai presus de fire.
El era același…și ne-a făcut pe noi plini de slavă…pentru ca să mutăm munții.
Toți munții…
De aceea, când ne punem probleme false, când vorbim, ca niște copii, despre lucruri care par să nu fie controlate de Dumnezeu, să ne aducem aminte că noi nu ne-am născut pentru ca să mutăm soarele din loc sau pentru ca să îl gâtuim pe Antihrist ci pentru ca să…mutăm munții din noi…și dintre noi…
Munții neștiinței, munții neiertării, munții părerii de sine, munții intoleranței, aceia pentru care suntem în stare să săvârșim păcate abominabile și, în același timp, să avem conștiința că suntem „buni ortodocși”. Chiar „excelenți”.
Da, la început de an bisericesc…ni se cere să facem curățenie în noi!
Să vedem ce ne lipsește…
Să vedem cu prudență, cu sinceritate, în mod tranșant…pentru că de aici vine
schimbarea.
Schimbarea reală, schimbarea prin care ne deschidem și noi brațele ca să Îl îmbrățișăm pe Cel ce ne-a iubit până la moarte și înviere. Care ne iubește veșnic.
Dacă nu se petrece schimbarea…atunci avem un suflet, un trup, o viață…fără sens…
Nimic nu ne poate umple, nimic nu ne poate împăca, nimic nu ne poate face bucuroși.
Pentru că bucuria vine de sus, din Treime, și e bucurie care ne scoate din morți, care ne înviază…pentru că ne face plini de bucurie.
Să avem bucurie, iubiții mei!
Să avem bucurie veșnică, netrecătoare.
Să avem bucuria dreptății, bucuria anului și a zilei care nu se mai termină, a anului plăcut Domnului, a zilei celei nesfârșite, adică bucuria Împărăției Sale.
La mulți ani și Prea Curata Treime, Dumnezeu nostru, să ne vindece pe noi de
neiubire, de intoleranță, de tristețe, de moarte.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus- Praedicationes vol 7
