Iubiții mei,
ca preot am trăit de multe ori această experiență amară: oamenii stau și te ascultă și sunt impresionați când le vorbești despre demoni, despre apariții satanice în diferite locuri, despre posedați, despre pedepsele lui Dumnezeu în viața oamenilor,
dar își pierd interesul când le vorbești despre Dumnezeu, despre iubirea și frumusețea Lui, despre atotștiința Lui, despre atotcunoașterea Lui, despre judecata Lui, despre Împărăția Lui.
Și aceasta se petrece, pentru că oamenii sunt impresionați de
experiențele pe care le-au avut ei și alții din jurul lor, și acelea, adesea, sunt rele. Sunt experiențe demonice.
Din acest motiv se dau în vânt după demonisme, dar nu iubesc vedeniile și minunile lui Dumnezeu.
Dacă ar fi avut experiențe bune, experiențe cu Dumnezeu, ar fi dorit cu mult dor să audă despre astfel de experiențe. Dar pentru că nu au experiențe dumnezeiești, ei consideră că cele demonice sunt „interesante”.
Însă demonismul nu e niciodată interesant!
Ci manifestările demonilor în viața noastră sunt întotdeauna rele și ei caută să ne înșele în chip și fel.
Așa că nu ne putem bucura de cei care ne fac rău. Pentru că, dacă un vrăjmaș al nostru, pus de demoni, ne face rău și răul ne doare, cum să ne placă răul pe care demonii îl fac în viețile oamenilor?
Și, de fiecare dată, când am spus acest adevăr crud oamenilor, acela că ei se bucură să audă despre demoni, pentru că au o viață păcătoasă, ca a lor…nu le-a plăcut. Însă acesta e adevărul!
Pentru că ne place ceea ce iubim și iubim ceea ce suntem. Căci
omul credincios nu poate să asculte cu plăcere cele despre demoni, ci, dacă le ascultă, integrate fiind ele în viețile Sfinților lui Dumnezeu, le ascultă pentru ca să se ferească de cursele demonilor și nu pentru ca să „îi aprecieze” pe demoni.
Și acestea sunt motivele pentru care avem Evanghelii duminicale cu demonizați, ca cea de azi [Mt. 8, 28-34; 9, 1]: 1. pentru ca să știm că demonizarea e o realitate și nu o ficțiune, 2. pentru ca să
vedem cât rău fac demonii oamenilor, și 3.
Pentru ca să înțelegem că numai Dumnezeu ne eliberează de demoni.
Căci cei care se înfricoșează când îi aud pe demoni vorbind prin oamenii posedați de către ei, se înfricoșează pentru că înțeleg că demonii sunt reali.
Pentru că demonii, în răutatea lor, vorbesc despre păcatele oamenilor de lângă cel posedat…și oamenii se știu cu musca pe căciulă.
Și aceasta este una din binefacerile posesiilor satanice de azi: faptul că Dumnezeu iconomisește ca, prin cei posedați, oamenii să înțeleagă răutatea demonilor. Faptul că au de-a face cu niște ființe spirituale rele, care sunt nemuritoare pentru că sunt duhuri, așa după cum și sufletul nostru e nemuritor, pentru că așa a făcut Dumnezeu pe Îngeri și sufletele oamenilor.
Față în față cu un posedat de demoni înțelegi că ai de-a face cu ființe spirituale reale, încuibate într-un om, dar că acei demoni țipă în om, pentru că harul lui Dumnezeu îi arde. Nu se simt
confortabil în om, când cel posedat e dus la Biserică și este exorcizat.
Așadar avem de-a face, pe de o parte, cu demoni, dar, pe de altă parte, vedem cum demonii țipă și se vaietă în oameni, pentru că puterea lui Dumnezeu e infinit mai mare decât slabele lor
manifestări de răutate și de invidie.
De aceea, dacă am asculta foarte bine predica despre Dumnezeu, am înțelege cine nu sunt demonii. Pentru că demonii nu sunt „cei care ne conduc” pe noi, nu sunt „cei care fac legea pe pământ”, pentru că ei sunt creaturi ale lui Dumnezeu.
Dumnezeu a creat Îngerii, iar demonii sunt Îngeri căzuți, care au căzut din slava lui Dumnezeu din mândrie. De aceea, ei nu pot să fie decât ceea ce sunt: niște ființe rele, mincinoase, invidioase, răzbunătoare, care se vor chinui veșnic în Iad.
A rămâne „impresionați” de răutatea lor înseamnă a fi copii la minte. Căci numai copiii, pentru că nu știu șiretlicurile lor, îi consideră pe toți farsorii care fac „magie” drept niște „super-oameni”.
Dar când cresc și își dau seama că magicienii sunt niște impostori, că ei vând iluzii sau că unii dintre ei lucrează cu demonii, și aceia îi ajută să facă tot felul de acte părut „eroice”, părut „extraordinare”, atunci își schimbă impresia despre ei.
Căci minunile sunt făcute cu harul lui Dumnezeu și pentru mântuirea oamenilor și de către oameni Sfinți și nu sunt simple exerciții „de uluire” a lor. Pe când trucurile de la circ și efectele
regizorale din filme sunt pentru a ne uimi în mod fals, pentru a ne induce ideea în inimă că minciuna e adevăr, că minciuna e realitate.
Dar minciuna nu e niciodată realitate! Minciuna e o poveste inventată, minciuna e o iluzie, minciuna e o deformare voită, răutăcioasă, a realității.
Și pe cât lățim minciuna, pe cât o înflorim, pe atât e mai monstruoasă.
Pe când minunea e intrarea realității dumnezeiești în viața noastră. Ea e puterea lui Dumnezeu care ne umple, e luminarea lui
Dumnezeu care ne face să vedem adevărul, ea este
eliberarea noastră de demoni, ea e vindecarea
noastră de diverse neputințe.
Care este realitatea despre care ne vorbește Evanghelia de azi? Despre ce fel de lume ne vorbește ea? Despre aceea în care Domnul a fost întâmpinat de doi demonizați [δύο δαιμονιζόμενοι] [Mt. 8, 28, BYZ].
Adică despre o lume în care demonizarea era o realitate cotidiană, pe care nimeni nu dorea să o ascundă. Pentru că cei doi, „ieșind din morminte [ἐκ τῶν μνημείων ἐξερχόμενοι], [fiind] foarte violenți [χαλεποὶ λίαν], [se manifestau cu atâta răutate]
încât nimeni nu putea să treacă prin acea cale [ὥστε
μὴ ἰσχύειν τινὰ παρελθεῖν διὰ τῆς ὁδοῦ ἐκείνης]” [Mt.
8, 28, BYZ].
Însă cei doi demonizați au ieșit înaintea Domnului și au început să strige, zicând: „Ce [este] nouă și Ție, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu [Τί ἡμῖν καὶ Σοί, Ἰησοῦ Υἱὲ τοῦ Θεοῦ]? Ai venit aici, mai înainte de vreme, [ca] să ne chinuiești pe noi?” [Mt.
8, 29].
Și nu era un demon în acei doi oameni, ci mai mulți demoni, după cum ne spune Mt. 8, 31. Care sau rugat de Domnul și I-au spus: „Dacă ne scoți pe noi, trimite-ne pe noi să mergem întru turma porcilor [Mt. 8, 31, BYZ].
Și din aceste puține cuvinte ale demonilor putem să vedem multa lor răutate, dar și cum mint demonii. Cum îi înșală demonii pe oameni.
Pentru că demonii au început prin a spune că între ei și Iisus nu e nicio relație.
Cum să nu fie nicio relație, dacă Iisus era Făcătorul Îngerilor, iar demonii sunt Îngeri căzuți?
Adică demonii încep cu minciuna, după care Îl mărturisesc pe Iisus ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Da, cu adevărat, Iisus Hristos e
Fiul lui Dumnezeu întrupat!
Dar când amesteci minciuna cu adevărul nu propovăduiești adevărul, ci vrei să propovăduiești minciuna. Și demonii doreau
să propovăduiască minciuna. Pentru că doreau ca oamenii să Îl cunoască pe El ca Fiul lui Dumnezeu, dar prin propovăduirea lor și nu a Lui.
Așa cum fac vrăjitoarele noastre de azi, care
mai apar la televizor (acum, din fericire, din ce în ce
mai puțin): se înconjoară de Cruci, de tămâie, de
Icoane ortodoxe, pun și cărți de rugăciuni pe masă,
lângă cărțile de ghicit și alte lucruri spurcate,
pentru ca să spună că ele fac „magie albă”, adică
„magie cu Dumnezeu”.
Însă magia/ vrăjitoria nu se face niciodată cu Dumnezeu, ci cu demonii! Pentru că vrăjitoria e pedepsită de Biserică și e considerată o apostazie, o cădere din credință, pentru că vrăjitorii
își vând sufletul demonilor ca să facă vrăji.
Așa că demonii nu spun adevărul pentru ca să ne învețe adevărul, ci spun adevărul, uneori, pentru ca să ne facă să credem că și ei ne învață adevărul.
Dar ei spun un lucru adevărat și 10 minciuni după el. Pentru că scopul lor e să ne înșele, să ne îndepărteze de la Dumnezeu și nu să ne facă oameni credincioși.
Așadar, după ce au spus că între ei și Domnul nu e nicio legătură, L-au mărturisit pe El ca Fiul lui Dumnezeu. Și după ce L-au mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu, L-au întrebat de ce a venit aici, pe pământ, adică de ce S-a întrupat. Pentru că ei știu
care e pedeapsa pentru căderea lor: chinul veșnic în Iad. Și de aceea L-au întrebat dacă chinul va începe acum, mai înainte de vreme.
Și când demonii au spus: „mai înainte de
vreme [πρὸ καιροῦ]” [Mt. 8, 29, BYZ], ei au insinuat
că mai e vreme să păcătuiască, că mai pot să păcătuiască.
Căci, în loc să se pocăiască, demonii păcătuiesc
neîncetat.
Pentru că ei și-au asumat viața în păcat, și-au ales-o și o practică.
Dar și oamenii păcătoși, care consideră păcatul „un mod de viață”, „o normalitate”, și-au asumat păcatul în defavoarea vieții.
De aceea, când le spun oamenilor că, prin păcat, seamănă cu demonii, le spun un mare adevăr, care îi poate înfricoșa și întoarce la Domnul. Așa după cum medicul, unui
pacient, îi spune adevărul, pentru ca el să o termine
cu viciile care îl distrug și nu pentru ca să îl înfricoșeze
degeaba.
De aceea, câți înțelegeți acest mare adevăr, că
păcatul ne face asemenea demonilor, urâți păcatul
și lepădați-vă de el!
Spovediți-vă păcatele voastre și veți fi curați! Pentru că Cel care ne curățește și ne face mai albi decât zăpada e Dumnezeu, Cel care curățește și vindecă sufletele și trupurile noastre.
De ce au cerut demonii să intre în turma porcilor? Pentru că a crește și a mânca carne de porc le era interzis iudeilor de către Dumnezeu. Demonii au cerut să intre în porci, pentru că au mers acolo unde se păcătuia. Porcii erau crescuți împotriva poruncii lui Dumnezeu și de aceea demonii au cerut porcii.
Și răutatea demonilor se vede și din aceea că au spus: „dacă ne scoți pe noi…”. Ca și când locul lor ar fi fost în oameni. Însă tocmai pentru că locul demonilor nu e în oameni, ci Dumnezeu trebuie să locuiască în oameni, de aceea Domnul i-a scos din
oameni.
Și pentru că Domnul i-a scos pe demoni din oameni și ei au intrat în porci, asta nu înseamnă că porcii sunt demonizați. Ci aruncarea porcilor în mare și omorârea lor [Mt. 8, 32], prin intrarea demonilor în ei, arată marea răutate a demonilor.
Că ei doreau să le facă și oamenilor acest lucru: să-i omoare.
Cum este lumea împreună cu Dumnezeu
E o lume în care Dumnezeu locuiește în oameni, prin
slava Lui. Și cum e lumea fără Dumnezeu? E lumea
în care oamenii sunt demonizați, în care oamenii
păcătuiesc, în care oamenii se împotrivesc lui Dumnezeu.
Căci hrănitorii porcilor au mers în cetate și au
vestit cele despre cei doi demonizați [Mt. 8, 33].
De aceea, „toată cetatea a venit întru întâmpinarea lui
Iisus [πᾶσα ἡ πόλις ἐξῆλθεν εἰς συνάντησιν τῷ
Ἰησοῦ]” [Mt. 8, 34, BYZ].
Și dacă Evanghelia s-ar fi terminat aici, ce bine
ar fi fost! Pentru că asta ar fi însemnat că toată
cetatea Gherghesinos [Γεργεσηνός], ca și cetatea
Sihar [Συχάρ] [In. 4, 5, 39], ar fi crezut în Domnul.
Însă cei din cetatea Gherghesinos nu Îl întâmpină
pe Domnul pentru că le-a plăcut vindecarea
celor doi demonizați, ci pentru că El le-a stricat
afacerea.
Pe ei îi durea de porcii lor și nu se bucurau
pentru vindecarea celor doi demonizați!
Iar noi, de fiecare dată când nu ne bucurăm de
binele altuia, de sporirea lui duhovnicească, de luminarea și de vindecarea lui, de fapt nu ne bucurăm
de Dumnezeu.
Pentru că noi nu ne bucurăm de ceea ce face Dumnezeu cu oamenii.
Și Dumnezeu face mari minuni și fără număr
cu oamenii, numai că noi nu vrem să le cunoaștem!
Și pentru că nu vrem să le cunoaștem, tocmai de
aceea nici nu ne bucurăm.
Și dacă nu ne bucurăm pentru binele din oameni, Dumnezeu nu ne bucură duhovnicește. Dar dacă ne bucurăm pentru ei,
Dumnezeu ne face să trăim continuu bucuria Lui
cea dumnezeiască.
Așadar, cetatea a ieșit întru întâmpinarea Lui…
dar a făcut un păcat și mai mare! Pentru că ei „L-au
rugat ca să plece din hotarele lor [παρεκάλεσαν
ὅπως μεταβῇ ἀπὸ τῶν ὁρίων αὐτῶν]” [Mt. 8, 34, BYZ].
Și o rugăciune demonică ca aceasta să nu
facem niciodată!
Să nu Îi cerem niciodată lui Dumnezeu să plece de la noi, să ne părăsească, să ne lase în pace, pentru că plecarea Lui de la noi e cea mai mare pedeapsă posibilă.
Plecarea Lui de la noi e Iadul!
Pentru că cei din Iad nu Îl simt interior pe
Dumnezeu, nu simt slava Lui, pentru că nu o vor.
De aceea, ea e resimțită de ei ca foc, ca chinuire, ca durere imensă.
Și Iadul începe de acum…pentru cei care se
leapădă de Dumnezeu, pentru cei care Îl disprețuiesc,
pentru cei care Îl consideră de neiubit.
Dar el e veșnic! Și noi, în prostia și în nebunia
noastră, ne asumăm un chin veșnic, în loc să ne
cutremurăm chiar și numai de gândul lui și să dorim
slava lui Dumnezeu.
Pentru că numai Dumnezeu e odihna noastră, numai El e bucuria noastră, numai El e împlinirea noastră veșnică, iar demonii ne vând numai minciuni.
Pentru că ei ne spun că depărtarea de El, adică păcatul, e „starea de libertate”. Însă păcatul e starea de posesie demonică. Păcatul ne face robi ai demonilor și nu ne aduce libertate interioară!
Pentru că păcatul vrea tot mai mult păcat, adică tot mai multă
înrobire a noastră față de demoni și el nu ne eliberează niciodată de rău, ci ne afundă în rău la infinit.
Ce a făcut Domnul? Le-a respectat libertatea!
Libertatea de a alege. El „a intrat întru corabie [și] a
trecut dincolo și a venit întru cetatea Sa [ἐμβὰς εἰς
τὸ πλοῖον διεπέρασεν καὶ ἦλθεν εἰς τὴν Ἰδίαν πόλιν]”
[Mt. 9, 1, BYZ]. I-a lăsat în alegerile lor rele.
Iar când Dumnezeu ne lasă în relele noastre,
ne lasă pentru ca să ne venim în fire.
Să vedem ce grea e depărtarea de El.
Însă unii aleg să rămână în rău, pe când alții se
dezlipesc de rău, prin pocăință, și vin la o viață
bună, cu Dumnezeu.
Iar lumea noastră e formată din aceste două categorii de oameni: din oameni care trăiesc și se lăfăie în păcat, stau comod în patimi, și din oameni care luptă cu păcatul până la
sânge.
Căci viața ortodoxă înseamnă viața în care
continuu ne despătimim, în care continuu ne
curățim de patimi și în care urâm păcatul cu desăvârșire.
Pentru că știm că în el e moarte și nu viață.
În el e moarte veșnică, e Iadul…
Așadar, iubiții mei, de ce este vindecarea de
demonizare o realitate aspirațională pentru noi?
Pentru că deparazitarea de demoni și de patimi și
trăirea în slava lui Dumnezeu, prin împlinirea
poruncilor Lui, e viața normală a omului.
Pentru noi, demonizarea e anormalitatea, iar
normalitatea e viața cu Dumnezeu.
De aceea, a trăi cu Dumnezeu înseamnă a urî toată calea păcatului, toată patima și tot păcatul și a nu le mai săvârși.
A trăi cu Dumnezeu înseamnă a-L întâmpina mereu
pe El, în fiecare clipă, pentru a-L lăuda și a-I mulțumi
pentru toate, pentru a-I fi recunoscător pentru
toate.
Pentru că afacerile fără El nu sunt afaceri, ci
sunt moarte. Clipele fără El nu sunt „plăcute”, ci
sunt amare.
Pentru că amărăciunea se naște din
plăcerea păcătoasă. Cuvintele noastre și faptele
noastre și viața noastră trebuie să Îl întâmpine
mereu pe Domnul și pe El să Îl laude, pentru că
numai El e vrednic de lăudat și de dorit.
Îmi place întâmpinarea, întâmpinarea reală,
pentru că ea e îmbrățișare. Cine ne îmbrățișează,
acela se bucură de noi, pentru că ne iubește.
Să Îl îmbrățișăm, așadar, iubiții mei, pe Dumnezeu
cu toată viața noastră și să Îl rugăm să nu
plece de la noi!
Să Îl rugăm să nu-Și întoarcă fața Lui
de la noi, ci să ne umple cu slava feței Sale de bucuria
Lui cea veșnică! Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus- Praedicationes vol 11
