Pericopele evanghelice ce se citesc în duminici şi sărbători, din faţa Sf. Altar, sunt ca nişte picături de ploaie ce cad pe pământ pentru a-l face roditor; sunt ca nişte raze de lumină ce încălzesc inimile credincioşilor, ce le ascultă cu credinţă şi dragoste. Firul roşu, călăuzitor al Sf. Evanghelii este dragostea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de om.
Evanghelia de astăzi, cu aprinderea luminilor ochilor acelor doi orbi şi, mai ales, cu aprinderea luminilor sufletului lor, şi cu tămăduirea unui mut, este o nouă şi puternică adeverire că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost, este şi va fi până la sfârşitul veacurilor, singura realitate în care găsesc pururea alinare durerile neamului omenesc, găsesc lumină veşnică toate întunecările veacurilor.
Venirea în lume a Domnului nostru Iisus Hristos a răscolit inimile tuturor: unii să-L vadă din curiozitate, cum sunt şi astăzi, alţii din credinţă.
Pe toţi care veneau la El, îi binecuvânta, îi vindeca, le ierta păcatele. Cei doi orbi, care stăteau şi cerşeau în apropiere de oraşul Ierihon, nu-l puteau vedea pe Iisus.
Auzeau, însă, zgomotul pe care îl producea mulţimea ce venea după Iisus şi în inimile lor încolţeşte un grăunte de speranţă, aleargă în urma lui strigând din suflet, un strigăt transformat în rugă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne pe noi!”
Vor fi adăugat ei: am auzit, Doamne, că ai făcut atâtea minuni, noi nu te vedem cu ochii trupeşti, dar îţi simţim puterea, bunătatea, mila şi iubirea dumnezeiască; de aceea te rugăm, ajută-ne, dă-ne lumina ochilor… Însă Domnul Iisus, ca să se încredinţeze de statornicia credinţei lor, la început nu le-a răspuns nici un cuvânt, ci şi-a urmat drumul, mergând la casa unde avea obicei să-şi „plece capul”.
Orbii nu s-au descurajat, ci l-au urmat, intrând în casă. Domnul Iisus, văzând dorinţa lor, i-a întrebat: „Credeţi voi că eu pot să fac aceasta?” Adică să îi facă sănătoşi.
Oare de ce Mântuitorul le-a pus această întrebare?
Doar El este cunoscătorul inimilor şi al gândurilor noastre.
I-a întrebat pe ei ca să cunoască toţi credincioşii, dintotdeauna, că fără o credinţă vie nu primim har de la Dumnezeu.
Domnul Iisus Hristos cere şi de la aceşti doi orbi, ca şi de la alţii, pe care i-a vindecat, credinţă, ca şi în acest chip să arate puterea ei cea mai presus de fire.
Cei doi orbi, fără să zăbovească prea mult, au răspuns la întrebarea Mântuitorului: „Da, Doamne!” Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: „după credinţa voastră, fie vouă!
Şi s-au deschis ochii lor” (Mat. 9, 29).
Însă, o dată cu vederea ochilor trupeşti, pe care au câştigat-o, prin atingerea lui Iisus, ei au primit acum şi vederea lăuntrică a ochilor sufleteşti.
Cu toată opreliştea lui Iisus de a nu face cunoscută minunea aceasta nimănui, bucuria şi fericirea vederii îi fac pe cei doi să răspândească numele lui Iisus în tot locul acela (Mat. 9, 31).
Era şi firesc, de altfel! Cum s-ar putea ascunde lumina care luminează în sfeşnic?
Cum ar putea să tacă acei care au primit în ei, o dată cu lumina materială, şi lumina cunoaşterii şi premăririi lui Dumnezeu?
Dumnezeu vrea ca omul să vadă, de aceea i-a dăruit acest minunat simţ al văzului, dar El vrea ca acelaşi om să se înalţe de la vederea celor pământeşti, la cunoaşterea şi înţelegerea celor cereşti; de la făptură la Creator.
Cel ce stă la poalele muntelui, poate vedea numai în jurul său.
Cel ce se ridică pe vârful muntelui, acela vede mult mai mult. Aşa e şi omul.
Rămânând numai la vederea celor pământeşti, el trăieşte într-un cerc restrâns de viaţă; pe când cel ce-şi ridică ochii minţii la cer „vede” pe Dumnezeu pe măsura credinţei şi a inimii lui curate (Mat. 5, 8).
Cei doi orbi nu vedeau, dar aveau o convingere lăuntrică, neîntinată şi nezdruncinată, că depind de o putere mai presus de fire, care a făcut totul şi, deci, poate totul.
Această convingere nu rezultase din cunoaştere, ci din pătrunderea unei taine ce umplea întreaga lor fiinţă, circulând o dată cu sângele prin toate mădularele trupului lor.
Era temelia vieţii lor de fiecare clipă.
A fost de ajuns ca numai să audă despre Iisus, ca să înţeleagă toată taina răscumpărării şi realizarea bunătăţii cereşti ce veneau prin El.
Aceasta este credinţa cea adevărată, aceasta este credinţa care biruie îndoielile din sufletul nostru sterp şi gol, aceasta este credinţa care lucrează în oamenii cu inimă curată, lipsiţi de vicleşug şi stăruitori în bine, în care ea osteneşte ca un dar ceresc, ajutând pe om în năzuinţele lui cele bune.
Credinţa în Dumnezeu ne ajută, ne fortifică viaţa şi ne călăuzeşte pe cărările luminoase aici, pe pământ, dar ne ajută să trecem pragul vremelniciei – în viaţa cea fericită.
Orbii din Evanghelie, având numai orbire trupească, prin tămăduire s-au izbăvit de toate durerile şi suferinţele păcatului, devenind mai curaţi şi mai sănătoşi ca oricare dintre noi.
Noi, cei sănătoşi trupeşte, de multe ori am stins flacăra ochiului sufletesc pe care n-o simţim, căci după cuvintele lui Isaia „… privim dar nu vedem, căci ni s-a învârtoşat inima”.
Domnul Iisus trece şi azi, ca întotdeauna, prin faţa ochilor noştri sufleteşti. Trebuie să simţim şi să-L vedem şi să zicem cu credinţă: „Miluieşte-ne şi pe noi, Iisuse, Fiul lui David”.
Numai prin credinţă pricepem noi, credincioşii, că lumea s-a făcut prin cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Sf. Apostol Pavel.
Singură credinţa în Dumnezeu este „uşa prin care, de va intra cineva, se va mântui” (Ioan 10, 9).
Mântuitorul ne spune că pentru credinţa noastră vom primi răsplată sau pedeapsă, căci „Cel ce va crede se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16).
Pentru a avea o astfel de credinţă, trebuie să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, adică să arăţi credinţa prin fapte, căci „credinţa fără fapte este moartă” (Iacob, 2, 26).
Cei ce avem simţul văzului sănătos să fim mereu recunoscători lui Dumnezeu pentru acest mare dar şi pentru toate darurile ce se revarsă asupra noastră.
Cei ce credem în Dumnezeu avem datoria să ajutăm, să sprijinim, să cercetăm pe cei în suferinţă, căci numai aşa „vom plini legea lui Hristos”, care s-a identificat cu fiecare suferind.
Şi prin puterea noastră de credinţă să înţelegem şi să trăim actul prin care Domnul nostru Iisus Hristos a plătit pentru întreg neamul omenesc preţul păcatului şi prin jertfa Sa ne-a răscumpărat, ne-a mântuit de robie şi de păcat.
Domnul Iisus, prin propria Sa umilire şi slujire, a adus lumii întregi puterea cea mare, puterea mântuirii sufletului. Domnul Iisus, prin umilinţă şi bună vestire, a adus lumii întregi dreptate desăvârşită şi alinare tuturor durerilor.
Domnul Iisus a trecut din cetate în cetate, din oraş în oraş, din sat în sat, şi a tămăduit toată boala şi toată neputinţa poporului.
Domnul Iisus Hristos a fost singura izbăvire a milioanelor de morţi de la Adam şi până la Sine, şi singura mântuire a milioanelor de oameni care au crezut şi au adormit întru Domnul.
Credinţa a putut să fie Calea izbăvirii, Adevărul luminos şi Viaţa cea adevărată a omenirii: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
În zilele noastre se trăieşte într-o mare tensiune istorică, socială, economică, spirituală şi de cumplite încercări, care ne impun o regăsire a vieţii noastre sufleteşti, o intensă trăire evanghelică, o adâncire, o spiritualizare a concepţiei creştine în sanctuarul sufletului nostru, o reînviorare a fiinţei noastre cu noua haină a Duhului Sfânt.
Căci în faţa imenselor greutăţi ale vieţii, nu putem trăi fără lumină şi iubire şi fără ajutorul lui Hristos.
Singur Hristos mai este în stare să însenineze zările, să împrăştie furtuna, să liniştească sufletele şi să salveze din zbucium şi moarte neamul omenesc.
Se vorbeşte mereu şi cu insistenţă de o lume nouă, dar trebuie să ştim şi să fim convinşi de adevărul că nici un fel de lume nouă nu se poate concepe şi realiza fără Hristos, noutatea cea veşnică.
Nici o rânduială statornică nu se poate aşeza în lume fără Dumnezeu. Orice biruinţă economică, socială sau politică nu poate să dăinuiască decât dacă este temeinicită pe temelia credinţei şi moralei creştine.
Vedem că civilizaţia de azi, în toată complexitatea ei, n-are nici o putere pentru înfrânarea instinctelor oarbe, pentru domolirea patimilor aprinse, pentru oprirea nedreptăţii şi abrutizării celui ce a fost creat şi menit să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Lume nouă, rânduială statornică, biruinţă deplină, putere neapusă, dreptate curată – naţională şi socială – nu se pot realiza acum, şi niciodată, decât prin voinţa, prin harul şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos.
Să nu ne amăgim, deci, nici în ştiinţă, nici în filosofie, nici în bogăţiile materiale, nici în puteri lumeşti, nici în biruinţe trecătoare, nici în străluciri amăgitoare.
Toate acestea sunt licăriri de scurtă durată, după care, întotdeauna, urmează decepţia cea mai amară.
Viaţa este comoara cea mai de preţ pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu.
Creştinul trebuie să o trăiască din plin şi să o sfinţească prin puterea credinţei, a faptelor şi a harului dumnezeiesc.
Gândul nostru, inima noastră, fiinţa noastră întreagă să se îndrepte spre Hristos, singura înţelepciune, singura putere, singura mărire adevărată, singura fericire a neamurilor şi a indivizilor.
Şi asemenea celor doi orbi din Evanghelia de astăzi, să strigăm din adâncul sufletului şi cu toată puterea credinţei adevărate: „Miluieşte-ne, pe noi, Fiul lui David” şi Iisus va străbate toate cetăţile, toate oraşele, toate satele, toate sufletele şi va vindeca, cu siguranţă, toată boala şi toată neputinţa noastră, acum şi totdeauna.
Amin.
Din volumul Predici al Pr. Ion Cârciuleanu
