‘‘Cine suntem? De unde venim? încotro ne îndreptăm?’‘

Omul este singura fiinţă din univers care-şi pune întrebări.

Călcarea poruncii primordiale a adus cu sine neliniştea omului întrebător, obligat să caute şi să se caute la nesfârşit, fără să reuşească vreodată să cunoască şi să se cunoască deplin.

Mintea întunecată a omului izgonit din paradis a zămislit sentimentul obsesiv a neîmplinirii.

Omul se îndepărtează prin păcat de Absolutul divin, dar nu încetează să-L caute. Iar căutarea este rezultanta întrebărilor esenţiale ale vieţii: Cine sunt? Ce trebuie să devin? Care este sensul existenţei şi al lumii?

Sau, citând titlul unei celebre lucrări a lui Paul Gauguin: ‘‘Cine suntem? De unde venim? încotro ne îndreptăm?’‘.

Tragedia omului nereligios vine din faptul că punându-şi astfel de întrebări fundamentale, nu găseşte niciun răspuns consolator. El trăieşte iremediabil neliniştea produsă de limitele vieţii şi de moartea absolută.

Căci, viaţa fără Dumnezeu, fără înviere este un nonsens.

Trăind într-o lume desacralizată, omul contemporan este un însingurat, incapabil de a se defini şi cunoaşte pe sine ca fiind ‘‘după chipul lui Dumnezeu’‘.

Această dramă existenţială a omului se datorează mai cu seamă lipsei sale de orientare către o spiritualitate profundă care să răspundă cerinţelor şi necesităţilor spiritului uman.

Suntem mereu ispitiţi să renunţăm la întrebări, la căutarea adevărului în favoarea unei nesimţiri spirituale.

Căci, căutarea adevărului înseamnă refacerea drumului spre Golgota. Cu cât te apropii de adevăr, cu atât vei suferi mai mult, cu atât crucea devine mai grea.

Întrebările provoacă în om o zbatere care se amplifică pe măsura neputinţei de a afla adevărul şi atunci vine întrebarea capcană: La ce bun? Obstacolele devin tot mai grele şi odată cu ele se naşte gândul de a ne lepăda povara.

Este semnificativ un cuvânt al Ecclesiastului: ‘‘Atunci, mi-am dat seama, privind lucrarea lui Dumnezeu, că omul nu poate să înţeleagă toate câte se fac sub soare, dar se osteneşte căutându-le, fără să le dea de rost”(Eccl. 8,17).

Atunci, la ce bună căutarea?

Tocmai pentru că ea singură ne face să ne dăm seama cât de limitaţi suntem, cât de puţine lucruri poate cunoaşte omul autonom, lipsit de ajutorul lui Dumnezeu.

Iar aceasta poate să ne ducă la credinţă, ca singura formă prin care putem cunoaşte şi primi Adevărul, Care nu este o idee filosofică, ci o Persoană – Iisus Hristos ‘‘Calea, Adevărul şi Viaţa’‘ (Ioan 14, 6).

‘‘Adevărul nu se caută, ci se primeşte’‘ (Petre Ţuţea).

Aşadar, aflarea Adevărului nu este rezultatul căutărilor noastre, ci răsplata acestora. Iar căutarea, pentru ca să fie încununată, trebuie să fie asistată de Cel pe Care îl căutăm.

Nu putem afla Adevărul stând în afara Lui.

Credinţa ca liman al zbaterii, este un dar al lui Dumnezeu către cei care îl caută şi vor să-1 primească.

Odată primită credinţa, lepădăm iluziile şi ne redobândim libertatea şi liniştea.

Nu este vorba însă de o linişte încremenitoare, ci de una pururea mişcătoare, care ne menţine trezvia sufletului. ‘‘în fond, adevărata linişte este aceea de a te şti neliniştit (IPS Bartolomeu Anania).

Căutarea se adună acum din afară şi se consumă înlăuntrul fiinţei, rodind în fiecare fază a ei.

Gândurile nu mai rătăcesc în afară, ci se plinesc coborând în inimă, unde se înfiripă isihia şi o dată cu ea lumina hristică.

Adevărul Hristos se ascundea tocmai în inima noastră!

Tinereţea este vârsta întrebărilor, a ispitelor şi a patimilor de tot felul.

De aceea, o rugăciune de la Sf. Maslu zice: ‘‘Păcatele tinereţilor mele nu le pomeni Doamne’‘.

Patimile reprezintă însă setea de infinit a omului întoarsă într-o direcţie greşită în care nu-şi poate afla satisfacţia (Blondei).

Or, tinerii trebuie îndrumaţi spre direcţia adevărată, spre Calea Hristos – singura aducătoare de linişte, siguranţă, certitudine.

Kirkegaard spunea că ‘‘demonicul conţine şi el adevărul dar răsturnat’‘. înainte de a afla răspunsuri, tinerii trebuie învăţaţi să-şi pună întrebări, să vibreze, să se zbuciume, să caute (‘‘Căile Tale Doamne, arată-mi, şi cărările Tale mă învaţă’‘, Psalm 24, 4), să se implice, să le pese.

Un adevăr asupra căruia nu ţi-ai pus niciodată întrebări, nu te va interesa niciodată.

Lecţiile gata învăţate, ‘‘reţetele’‘ şi-au dovedit cu prisosinţă ineficacitatea.

Înfricoşătoarele cuvinte ale Mântuitorului: ‘‘Dacă vă voi spune, nu veţi crede’‘ (Luca 22, 67) ne arată că este mai important ‘‘a fi’‘ decât ‘‘a spune’‘.

15 Shares