P

Predică la Sfânta și Marea zi de Miercuri

Iubiții mei,

după fecioria fără lumină dumnezeiască de ieri…și după primele cântări care vorbesc despre căderea lui Iuda și vânzarea Domnului spre moarte…astăzi programul liturgic este focusat pe femeia care a vărsat mir pe capul Lui [Mt. 26, 7].

Numai că, peste tot, se subliniază faptul că ea, această femeie…era o femeie păcătoasă

Și prima sedealnă a Deniei de azi, după cum ați auzit, cu aceasta începe: „Păcătoasa a venit la Tine, vărsând mir cu lacrimi pe picioarele Tale, Iubitorule de oameni, și s-a vindecat cu porunca Ta de mirosul greu al răutăților”

[Triod, ed. BOR 2000, p. 568] sale.

Însă Sfântul Matei nu subliniază păcătoșenia ei…ci doar cuvintele Domnului, cum că ungerea ei, acest mu,rou baruti,mou/ miru varitimu/ mir de

mare preț/ mir foarte scump e o pregătire pentru Îngroparea Lui [Mt. 26, 7, 12, cf. GNT].

În schimb Sfântul Luca vorbește, la Lc. 7, 37, cf. GNT, despre gunh. a`martwlo,j/ ghini amartolos/ femeia păcătoasă…care vine, pe la spatele Domnului – în semn de cuviință, de respect, în mod sfios – și începe să ude cu lacrimi picioarele Sale și le unge cu mir [Lc. 7, 38, cf. GNT].

Cu mir adus de ea într-un vas de alabastron [Lc. 7, 37, cf. GNT].

Și peste tot, în această zi, pocăința femeii păcătoase, evlavia ei, lacrimile ei…sunt puse în contrast cu vânzarea făcută de „ucenicul cel nemulțumitor” [Triod, ed. BOR 2000, p. 568], cu atitudinea vrăjmașă a lui Iuda.

Iuda a lepădat harul Dumnezeirii și „s-a amestecat cu noroiul” [Ibidem], cu

decadența…

A devenit stricăcios…din nestricăcios.

A devenit pătimaș…din fiu al Luminii

Căci nu murdărirea cu noroi îți strică starea sufletească…ci murdărirea cu

păcate. Starea de nesimțire, de răutate, de aversiune neîmpăcată față de Dumnezeu…

Și Patimile Domnului încep cu trădarea Lui de către Iuda…

Iuda a vândut pe „Comoara vieții” [Ibidem]…în timp ce femeia cea păcătoasă a

devenit memorabilă.

Pentru că „oriunde […] se va propovădui Evanghelia aceasta în întreaga lume, se va spune și ce a făcut aceasta întru pomenirea ei [eivj mnhmo,sunon auvth/j/ is mnimosinon aftis]” [Mat. 26, 13, cf. GNT].

Și de aici înțelegem că Dumnezeu nu uită niciodată binele…pe care îl facem…Și că el, binele făcut de noi, este spre pomenirea noastră. Sau el, binele pe care îl facem, ne face memorabili.

Pentru că ceea ce durează/ ceea ce rămâne cu adevărat…e ceea ce se face cu Dumnezeu.

Căci ceea ce se face cu Dumnezeu e bine…e bun făcut…și ne păstrează în bine, în har…

Iar tot ce e împotriva binelui…e împotriva lui Dumnezeu, Care e Binele personal prin excelență și Izvorul a tot binele și al întregii vieți.

Pentru că binele, frumosul și viața sunt una.

Fiindcă viața duhovnicească, viața cu Dumnezeu e binele frumos, e frumosul bun, e sublimitatea divino-umană pe care Dumnezeu o pomenește mereu, n-o uită…pentru că e o frumusețe vie, personală, nemuritoare, comunională, care cheamă mereu la comuniune.

De aceea ne rugăm noi pentru pomenire/ amintire veșnică în fața Lui: pentru că a nu fi uitat de Dumnezeu înseamnă a fi în comuniune cu El.

Sfatul cumplit al celor fărădelege [Triod, ed. BOR 2000, p. 569]: deicidul…

Noi avem nevoie de „ploi de lacrimi” [Ibidem].

De lacrimi care să curgă din durerea inimii noastre.

Ploi de lacrimi gândite și simțite.

Nu lacrimi din alte motive…ci din durere iubitoare!…

Din conștiința suplă cum că am rănit iubirea Lui, frumusețea Lui, sensibilitatea

Lui divino-umană față de noi…

Tocmai din Icosul Deniei de azi aflăm că femeia păcătoasă…era o femeie desfrânată . Și pe ea au înțelepțit-o pocăința, lacrimile, pentru că „urând lucrările păcatului celui rușinos și plăcerile trupului” s-a făcut înțeleaptă.

Cu alte cuvinte: dacă vrei să vezi ce înțelepciune aduce vindecarea de o

patimă…lasă-te de patima ca atare!

Nu mai curvi ca să înveți ce e curăția, fidelitatea, castitatea!

Ca să vezi ce aduce ea în viața ta.

Nu mai drăcui ca să vezi ce aduc rugăciunea și vorba bună în viața ta!

Nu te mai răzbuna…ca să înveți smerenia și iertarea!

Nu te mai lăsa fermecat de prostie și de nesimțire…ca să vezi cum arată

înțelepciunea duhovnicească și evlavia aprinsă, plină de râvnă cuvioasă!

Iar dacă regimul alimentar/ dieta…produce slăbirea trupului…tot la

fel regimul duhovnicesc/ lupta cu patimile și sădirea binelui în viața noastră produc situațiile contrare patimilor: adică binele divers, virtuți multiple.

…Și se observă faptul că în cântările zilei se pendulează între descrierea de la Matei și cea de la Luca a ungerii Sale…pentru că se vorbește când despre turnarea mirului pe capul Domnului…când despre spălarea picioarelor Lui cu lacrimi.

Lacrimile sunt imaginea cu care am rămas…după această slujbă.

A fi în lacrimi

Și asta neînsemnând deloc că trebuie să ne forțăm să plângem…

Nu înseamnă că putem, nu putem trebuie să plângem acum, pe loc…ci că trebuie să considerăm lacrimile, durerea, suferința pentru păcatele noastre ca manifestările reale ale pocăinței…

Că pocăința reală așa arată: ca durere, ca tristețe pentru păcat, ca tristețe plină de lacrimi, ca văietare a vieții noastre, ca renunțare, din toată inima, la trecutul păcătos…pentru o viață de atenție și de evlavie.

Adică o atenție încordată la ceea ce facem, spunem, gândim, simțim…pentru că păcatul e tot ce atacă relația noastră cu Dumnezeu.

Și de aici spovedaniile noastre trebuie să fie enumerări punctuale, fără povești, ale păcatelor noastre…pe care le-am conștientizat, pentru care suferim…pentru care nu ne bucurăm…și pe care nu le considerăm drept lucruri care ne

caracterizează.

Ele, păcatele noastre, sunt tot ceea ce nu trebuie să fim noi.

De aceea nu le suportăm urmările în noi…vrem să le dăm afară imediat, ca pe un stârv, ca pe un miros urât…pentru că vrem să respirăm cu pace, cu dulceață în suflet…

…Și pentru prima dată cântăm luminânda atât de dragă nouă, ortodocșilor:

„Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd împodobită”…cămara Lui fiind Împărăția

Lui cea plină de slava Sa…

Împărăția ca o cămară de nuntă

Tu mă aștepți plin de slavă…iar eu nu am îmbrăcămintea slavei Tale pe mine.

Eu sunt o candelă fără foc.

Sunt un opaiț rece

Pentru că frumusețea lui Iosif, focul candelei și îmbrăcămintea de nuntă sunt

unul și același lucru: slava Sa, harul Său, lumina Sa necreată și veșnică, pururea

odihnitoare și prea dulce inimii noastre.

Nu doar fapte ale credinței…ci și coborâre a slavei Lui în ființa noastră.

Îmbrăcare conștientă și reală cu slava Lui…care se face numai extatic

De aceea spuneam ieri că milostenia e o parte din uleiul candelei noastre…

Dar toate virtuțile și faptele bune la un loc…pentru ca să fim o candelă

vie…trebuie să se aprindă de sus, de la Domnul, prin vederea slavei Sale.

Acesta e motivul pentru care o asceză nonmistică se crede împlinită doar prin acțiune.

Adică nevoitorul postește, se roagă, priveghează, face metanii…și se crede un om duhovnicesc…în afara experienței vederii dumnezeiești și a simțirii continue a harului Treimii.

Însă, în Ortodoxie, omul duhovnicesc este unul care se despătimește în mod real de patimi, care simte cum se petrece acest lucru în el, care vede slava lui Dumnezeu în mod extatic…și care înaintează în contemplație, în vedere și în sfințenie în mod continuu.

Deci nu merge numai cu făcutul, cu rugatul, cu impresia bună despre tine, că ai fi nevoitor sau teolog…dar Dumnezeu nu te vizitea deloc.

Ci dacă te nevoiești ortodox…ești vizitat de Dumnezeu în mod curent, ortodox…

Afli mereu de la El ce vrea de la tine, ce trebuie să faci, ce trebuie să schimbi…

Și atunci ești duhovnicesc…pentru că ești învățat prin har despre cum să trăiești ortodox.

Ești văzător de Dumnezeu…pentru că El ți Se arată.

Ești purtător de Dumnezeu…pentru că Tu ești un locaș conștient al Treimii prin slava Sa.

…Și Denia, după cum am ascultat, pe glas 8…o cântare largă și plină de frumusețe teologică…se termină cu cântarea Sfintei Casiana: „Doamne,

femeia ceea ce căzuse în păcate multe…”…

Păcatele i-au acutizat nefericirea…

Și în mijlocul nefericirii ei, a vieții ei desfrânate…femeia a simțit dumnezeirea

Ta, Hristoase Dumnezeul meu, simțire care a chemat-o la pocăință și la lacrimi de durere

Și pe fiecare dintre noi Dumnezeu ne cheamă într-un anume fel…

Când ne coacem pentru credință…

Și chiar dacă am fi foarte decăzuți, oameni care ne împotrivim lui Dumnezeu, care Îl hulim pe El…în acea clipă…când El ne luminează mintea…când ne face să ne vedem cu adevărat…e ziua învierii noastre din moartea păcatului.

Pentru că, în fapt, convertirea noastră e simțire a dumnezeirii Sale, e simțire a

slavei Sale…e chemarea iubirii Sale față de noi…pentru ca să avem viață…și încă din belșug.

Amin.

Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Predicile din Sapamana Mare

41 Shares