Iubiții mei,
Hristos a înviat!…și a făcut din noaptea aceasta a noastră o zi preafrumoasă, plină de lumină dumnezeiască.
Pentru că Mirele Bisericii a înviat din morți, cu moartea Sa pe moartea noastră călcând…pentru ca celor din morminte…și nouă, tuturor, să ne dăruiască viață veșnică, bucurie veșnică, frumusețe netrecătoare.
Să ne dăruiască viață: aceasta e sublinierea troparului zilei!
Viață nu ca existență fizică…pentru că suntem în existență…ci viața ca sfințenie…ca nemurire…ca bucurie netrecătoare.
Adică viața împlinită în har. Viața plină…așa, ca rotunjimile oului înroșit…pe care îl vom mânca…în scurt timp…la masa de Paști.
Pentru că oul de Paști este semn, este mărturie a vieții veșnice…a vieții veșnice care se dobândește prin Cruce.
Căci la această „noapte de mântuire și strălucită” [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 21], plină de slavă, am ajuns după săptămâni de post, de rugăciune…de așteptare…
Am ajuns prin Cruce, adică prin renunțarea la noi înșine…pentru a simți și a pătrunde bucuria care vine din curățirea de patimi.
De aceea bucuria noastră e plină de dureri curățitoare. Sau e umplere de bucurie sfântă după zile de încordare ascetică, de luptă cu neputințele și limitele noastre.
După cum știm: nu puține…
…Și am ajuns, iată, să strigăm plini de bucurie…să mărturisim cu bucurie…că Hristos e viu, mereu viu…și ne înviază pe noi din moarte, din tristețe, din deznădejde!
Căci piatra grea, mare, pusă pe mormânt…e perspectiva vieții pământești care nu se termină cu veșnicia.
E o scufundare în disperare…
Căci cum să te bucuri cu adevărat…dacă crezi că la sfârșitul vieții tale…te scufunzi în neant…și nu mai rămâne nimic din tine?
Cum să te bucuri…dacă tu dispari definitiv?
Ce înseamnă posteritate pentru cineva care nu crede în nemurirea sufletului și în învierea din morți?
E o posteritate lamentabilă: averea și mormântul lui sunt tot ce mai rămâne după el…
Însă…această perspectivă a necredinței nu are nimic de-a face cu realitatea…postmortem!
Moartea e o ușă spre viață, spre viața veșnică…
Numai că viața veșnică e de două feluri…și ea continuă cele două căi ale vieții de aici: viața cu Dumnezeu sau viața trăită împotriva Lui.
Nu există și o a treia cale…
…De aceea, ne spune Sinaxarul zilei:
„pogorându-Se la Iad, [după moartea Sa trupească], Domnul nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele Sfinților din veac, ținute cu sila de Iad, le-a slobozit [din tristețea Iadului] și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri” [Idem, p. 19].
Pentru că mântuirea e relație, e deschidere, e iubire pentru Domnul…și nu act în forță!
Iar Raiul cel deschis astăzi de Domnul pentru întreaga umanitate…este opțiunea validă, alegerea normală a omului…pentru că omul e creat de Dumnezeu spre viață și spre bucurie veșnică și nu spre chin, nu pentru nefericire și tristețe…
Lucru reconfirmat continuu de Domnul în Scriptură, în monumentele Tradiției și în viața Bisericii…pentru că El ne cheamă la bucurie.
Căci cu îndemnul la bucurie le-a întâmpinat pe Sfintele Femei Mironosițe [Mat. 28, 9] după Învierea Sa din morți.
Cu îndemnul la bucurie sfântă, la bucuria întru curăție și întru ascultarea de Dumnezeu și nu la o bucurie deșănțată, lubrică…
Fiindcă după atâtea zile de post, de rugăciune, de nevoință…ai nevoie de o masă liniștită, bună, sățioasă, pentru ca să te întremezi, să te stabilizezi trupește…și nu de îmbuibare.
Pentru că trecerea de la post…la mâncarea de dulce se face lin, cu atenție…mai ales de la o anume vârstă…
Trebuie să simți lucrurile pe care creierul și trupul tău le vrea…și să te conformezi nevoilor lui reale…
Și astfel nu ajungi niciodată la spital…ci te umpli de har…
Pentru că și după ce vom mânca de dulce…trebuie să trăim creștinește, atent, cuvios…atâta timp cât zilele pascale abia acum încep…și nu acum se termină…
Adică să trăim ca fii ai luminii, ai păcii și ai dragostei. Ca fii ai Împărăției lui Dumnezeu.
Căci El ne-a scos și ne scoate continuu din moartea păcatelor și ne dă viață…din viața Lui.
Viață nemuritoare, viață plină de frumusețe și de pace…și nu ca a lumii [In. 14, 27]: zgomotoasă și avidă de senzații periferice.
…Și, tot în Sinaxar, ni se spune că Domnul a urgentat Învierea Sa [Penticostar, ed. BOR 1999, p. 20]!
Că El S-a grăbit…ca să ne bucure!
Căci de vineri până duminică în zori…nu sunt trei zile întregi…atâta timp cât Răstignirea a fost spre seară, vineri spre seară…iar duminică în zori…trupul Lui nu s-a mai găsit în mormânt…pentru că El a înviat din morți ca un Biruitor.
El S-a grăbit să ne dea vestea bucuriei, vestea cum că de aici încolo bucuria Bisericii se va înveșnici…va fi veșnică…pentru că nimic nu ne mai obturează fericirea decât…păcatul, depărtarea noastră de Dumnezeu și de semenii noștri.
…Și acesta a fost motivul pentru care am început Utrenia Învierii afară, în fața Bisericii și acolo, pentru toți, am mărturisit învierea Lui: pentru că toți au nevoie de înviere…pentru că toți au nevoie de fericire.
Toți vom învia…la învierea de obște…însă nu toți ne vom bucura la fel…
Ne vom bucura pe măsura râvnei și a dorinței noastre de mântuire, a faptelor noastre luminoase și pline de iubire.
Dar vai aceluia care nu se va bucura când Mirele va veni!
După cum, acum e trist tot cel care nu se bucură de Învierea Lui, care nu trăiește Învierea Lui ca pe bucuria dătătoare de sens și de înțelepciune pentru viața noastră.
Așadar, să ne apropiem cu toții, fraților și prietenilor, de Masa cea purtătoare de Bucurie a Sfântului altar…pentru ca să ne împărtășim cu Paștile nostru Cel Viu, cu Hristos, Dumnezeul slavei!
Să iertăm tuturor toate pentru Învierea Lui din morți [Idem, p. 24]!
Căci e zi de imensă bucurie, de prăznuire preafrumoasă și nimic nu trebuie să întunece bucuria noastră.
Hristos a înviat!…și ne-a dăruit nouă bucurie nesfârșită.
Amin!
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș – Predicile din Saptamana Mare