D

Duminica a V a in Postul Mare

Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia”.

Iubiţi credincioşi,

Dacă vă aduceţi aminte, acestea erau ultimele cuvinte ale Evangheliei din Duminica ce a trecut, şi iată că Sfinţii Părinţi au rânduit astăzi, în Duminica a V-a, numită şi a Sfintei Maria Egipteanca, să continue citirea din acelaşi capitol 9 al Evangheliei de la Marcu, până la sfârşit. Iată, aşadar, să ascultăm cu luare aminte Evanghelia de astăzi:

„Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe. Şi au venit în Capernaum. Şi fiind în casă, i-a întrebat: «Ce vorbeaţi între voi pe drum?»

Iar ei tăceau, fiindcă pe cale se sfădiseră unul cu altul cine dintre ei este mai mare.

Şi, şezând jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: «Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor». Şi, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor, şi, luându-l în braţe, le-a zis:

«Oricine va primi, în numele Meu, pe unul dintre aceşti copii pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine».

Şi i-a zis Ioan: «Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi».

Iar Iisus a zis: «Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând minuni în numele Meu, să poată degrabă să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi, iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa. Şi cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.

Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o, că mai bine îţi este ţie să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.

Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, decât având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge.

Căci fiecare om va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare. Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii»”.

Iată, aşadar că, după pilda rugăciunii şi a credinţei, după acel „Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” din Evanghelia din săptămâna trecută, Dumnezeu ne arată că, pentru a ne înălţa la ceruri, pe lângă aripa rugăciunii ne mai trebuie o aripă: anume aceea a smereniei; şi pentru a duce până la sfârşit lecţia pe care vrea să ne-o dea Sfântul Post şi prin această Evanghelie, iată, ni se prezintă această întâlnire a Domnului dintotdeauna atent la ce se pe-trece în jurul Său, întâlnirea aceasta a Mântuitorului cu apostolii, tocmai pe această temă.

Ni-i putem închipui un pic pe ucenici aşezaţi de jur-împrejuruI Mântuitorului, mergând paralel cu El, participând cu ochi măriţi de bucurie sau de mirare la cele ce se săvârşeau înaintea ochilor lor, cuprinşi oarecum de îngâmfarea învăţăcelului pentru ştiinţa avvei, pentru ştiinţa celui care-i învaţă şi pe ei.

Şi nu de puţine ori, sunt convins, aşa cum copiii se simt tari când învăţătoarea le ţine mâna lor în mâna sa, pentru a scrie mai lesne în caiet, tot astfel şi ei se simţeau tari când simţeau mâna lui Dumnezeu deasupra creştetelor lor şi când încercau să se exerseze în ceea ce avea să fie mai departe arta apostoliei.

Iată însă că ei nu înţelegeau cuvântul acesta cel mare al Patimii, Morţii şi Învierii Mântuitorului şi, în drum prin Capernaum, pe stradă probabil, iar mai apoi în casă, Domnul îi întreabă despre ce vorbeau între ei pe drum. Probabil era o atmosferă din aceasta de taină, dar, în aceeaşi vreme, şi de dorinţa ca Avva să-i vadă discutând şi să-i întrebe despre ce e vorba.

Şi ucenicii întreabă, sau Îl întreabă pe Mântuitorul care dintre ei va fi mai mare în raport cu ceilalţi. Domnul îi cheamă la Sine pe cei doisprezece şi le spune: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor” .

Grea lecţie şi grea crucea aceasta a smereniei.

Pentru că, iată, ne este dat şi exemplul după care trebuie să luăm aminte cine este cel dintâi cu care trebuie să semănăm pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Domnul a luat un copil, l-a pus în mijlocul lor, şi, luându-l în braţe, le-a zis: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul dintre aceşti copii, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine”.

Cu alte cuvinte, Domnul alege acest model pentru a da lecţie până la sfârşitul veacurilor tuturor acelora care se îndoiesc că pruncii simt harul lui Dumnezeu.

Pentru că, iată, pe de o parte ne este pus copilul în faţă ca semn al purităţii, dar şi ca semn al centrului de atenţie către care trebuie să se îndrepte dragostea noastră, iar în acelaşi timp este arătat copilul ca primit în numele lui Iisus Hristos.

Nu există copil pe pământ, născut într-o familie creştină, care să nu fie trimis în lume, în familie şi‑n societate, fără ca Domnul Dumnezeul nostru, Mântuitorul Iisus Hristos, să-i dea dreptul de a se naşte.

De aceea, oricine se opune dreptului acestuia de a se naşte se face luptător împotriva lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură zice: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine”; răsturnând un pic fraza, deci cel ce nu-l primeşte pe copil nu-L primeşte pe Hristos, deci nu-L primeşte pe Cel ce L-a trimis pe Hristos, adică pe Dumnezeu Tatăl. Aşadar, cel ce se luptă împotriva apariţiei vieţii unui copil se luptă, în cele din urmă, împotriva legii lui Dumnezeu, se luptă împotriva lui Dumnezeu Însuşi.

Dar, iată, întrebarea lui Ioan vine să ne întărească şi mai mult într-una dintre marile dileme în care ne zbatem astăzi, şi să ne dea răspunsul: „Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi”.

Iar Iisus a zis: „Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând mi-nuni în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vor-bească de rău”.

E interesant versetul mai ales astăzi, într-o lume în care mai toţi par a fi trimişi de Hristos pentru a-i vindeca pe ceilalţi.

Dar, vedeţi, aceste vindecări se făceau în numele lui Iisus Hristos şi, cu adevărat, cel ce-şi umple sufletul şi buzele de pomenirea lui Iisus Hristos nu îndată Îl vorbeşte de rău.

Dar Domnul nu spune că undeva, pe parcurs, acela nu‑L va vorbi de rău pe Dumnezeu.

Minunea făcută de acela în numele Lui, acolo, la începutul minunii, nu înseamnă în aceeaşi vreme sfinţenia celui care o face, sau că cel care face minunea este de acum mântuit, trecut în rândul sfinţilor.

Nicidecum, ci era încă unul din semnele că în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul va să se plece: şi al celor de pe pământ şi al celor din ceruri; de aceea faptul că un om scoate demoni în numele lui Iisus Hristos nu este neapărat semnul că acela aparţine în întregime adevărului lui Iisus Hristos.

Şi, oricum, nu aparţine Lui, dacă o face pe un stadion, în chip publicitar, pentru a atrage oamenii şi a-i distrage de la adevărata Evanghelie şi de la adevăratul Dumnezeu.

Domnul spune iarăşi, mai departe: „căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa”.

Pentru că, în cele din urmă, iată, Mântuitorul aici ne vorbeşte despre gesturile mântuitoare, despre gestul acela de a mângâia chipul celui bolnav, de a şterge lacrima din ochiul copilului, de a-l ajuta pe bătrân să se îndrepte de spate, de a purta, dacă vreţi, iată, pildă pentru toţi, plasa celui care mai are putere puţină doar în a-şi căra propriile alimente, şi, mai ales, de a purta crucea celui de lângă noi, cot la cot cu el, uneori chiar în locul lui.

Dar, iată, că ceea ce ne atrage atenţia asupra sărbătorii de astăzi în mod deosebit este celălalt verset care ne spune aşa: „Şi de te sminteşte piciorul tău, taie-l, că mai bine îţi este ţie să intri şchiop în viaţă, decât, având amândouă picioarele, să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins”; apoi, la fel: „şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii arun-cat în gheena focului”.

Şi, ca un fel de refren al acestui cântec, dacă vreţi, eshatologic, care ţine mai mult de Apocalipsă, iată: „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”, adică întăreşte cu acest tablou de groază ceea ce s-ar putea întâmpla pentru cei care nu reuşesc să scoată din însuşirile corpurilor, din însăşi mintea lor, din însuşi modul lor de viaţă ceea ce ar putea să-i distragă de la Împărăţia lui Dumnezeu.

Poate de aceea Duminica de astăzi se numeşte şi a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca, a cărei viaţă este scrisă de Sofronie, patriarhul Ierusalimului, iar noi, teologii, o identificam uşor, la sfârşitul cărţii Triodului, într-o anexă specială a acestuia, care ne vorbeşte tocmai despre viaţa acestei sfinte maici: Sfânta Maria Egipteanca.

Iată! Sunt oameni care au priceput că a scoate ochiul şi a tăia piciorul nu înseamnă neapărat a face gestul fizic, ci a scoate din inima ta, a scoate din corpul tău, a scoate din modul tău de a fi sau din mediul tău de viaţă lucrurile care, atunci când le ai, par a fi plinire, dar care sunt cu adevărat plinire în Dumnezeu atunci când nu le ai.

Să luăm un exemplu! Şi cred că cel mai potrivit este acesta al Maicii noastre, Maria Egipteanca.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula- ”Cântare de biruinţă cântând”

91 Shares

Comentarii

comments