Ce ciudat vor suna aceste cuvinte, rostite în noaptea de Înviere, când, anul acesta, probabil nu o să avem cum intra în biserici toți, cler și popor.
Văd că se formează deja, cum era și firesc, două opinii.
Una care așteaptă trecerea pandemiei, care se resemnează, fără să își piardă nădejdea, care își face minima rânduială duhovnicească în acasă, acolo unde și lucrează pentru firmă și unde urmărește temele copiilor.
O alta nerăbdătoare, care are dubii masive față de măsurile luate de autoritățile românești, care acuză că, pe de o parte, magazinele sunt deschise, dar, pe de altă parte, bisericile sunt închise, care ar dori ca de Paști măcar să se facă o excepție.
Este de înțeles, doar că: nu știm, chiar nu știm, evoluția situației infectărilor; nu știm, chiar nu știm, rata mortalității de peste două săptămâni; nu știm, chiar nu știm, dacă măsurile actuale o să dea roade sau nu; nu știm, chiar nu știm, cât suntem manipulați și cât de gravă este, real, situația; nu știm, chiar nu știm, dacă o deschidere a bisericilor, fie și în curțile lor, nu ar duce la un vârf de noi infecții.
Dacă ar fi să se întâmple așa ceva, cine ar fi responsabil? Ierarhul, preotul. Adică slujitorii altarelor.
Am mai putea fi, atunci, în mod credibil, solidari cu păstorii?
Ce am răspunde valului de ură al progresiștilor de toate culorile?
În definitiv, ar fi o mărturie a credinței, o mucenicie pe seama altora? Ar fi bineplăcut lui Dumnezeu?
Da, situația este inedită și dureroasă, profund dureroasă pentru toți, cler și popor la un loc.
Rugămintea mea este să nu ne inflamăm și să evităm „războiul cel dintre noi”, să nu dăm satisfacție necuratului.
Fiecare în parte suntem prea mici pentru ca să ne arogăm autoritatea de a cere, în cunoștință de cauză, deschiderea bisericilor.
Iarăși, nu știu câtă este manipulare și cât este de gravă situația.
Pentru a nu mă face cu capul, dau ascultare autorităților.
Dacă se va dovedi că la mijloc a fost altceva, nu voi ezita să critic și să clamez dreptatea printre primii.
Până atunci, să ne calmăm. Duhovnicește, pe scurt spus, este un examen care, probabil, pe unii dintre noi îi prinde cu temele nefăcute.
Aș zice să folosim această pauză pentru interiorizarea credinței, pentru acordarea unei atenții mai mari celor din jur, pentru punerea în rânduială a gândurilor, a sentimentelor, a disputelor interioare, a supărărilor, a urilor, a invidiilor, a frustrărilor, a planurilor care, iată, nu se mai împlinesc așa cum doream.
Avem mult de muncă. Se prea poate nici să ne ajungă timpul…Iată de ce, mai ales după declarația IPS Teodosie, care exprimă îndurerarea păstorului, nu este cazul și nici momentul să pornim un conflict pseudo-teologic cu statul, să facem glume proaste.
Da, ne conduc un lutheran neamț, un unitarian ungur, un musulman arab. Să ne fie de bine!
Țară majoritar ortodoxă, jaful din ultimii treizeci de ani s-a consumat cu concursul nostru larg, al ortodocșilor.
Ne-am înghesuit la pelerinaje, dar nu am mers la referendumul pentru familie.
Ne-am rugat la sfinți, dar am acceptat umilințele unor dumnezei: la serviciu, în politică, în economie, în mass media.
Pe scurt, am demisionat și cedat prea repede din punct de vedere al ortopraxiei, adică a ceea ce ar fi trebuit, și poate să fie de acum înainte, Ortodoxia trăită în cotidian, zi de zi.
În fine, contrar unor interpretări urechiste, cele se se petrec acum nu sunt pedeapsa lui Dumnezeu, chiar dacă am merita-o după milioanele de avorturi făcute, ci încercarea Lui la care este bine să răspundem cu umilință, responsabilitate și solidaritate.
Fiecare să își învețe lecția în dreptul lui, fără să tragă cu ochiul la vecin, fără să trișeze.
Dumnezeu nu este un tată care pedepsește permanent, care ne știe greșelile și abaterile, sancționându-ne fără milă. Dimpotrivă. El este Dumnezeul celor ce se pocăiesc, așa cum spunem în rugăciunea de la Spovedanie.
Dumnezeu nu este procurorul nemilos al scăderilor noastre din trecut, ci Domnul care ne invită în Împărăția Sa.
Fricile noastre ne țin de trecut, în vreme ce Dumnezeu vine din viitor.
Sus să avem inimile!
Părintele Radu
