Iubiții mei,
imediat ce Domnul a murit pe Cruce, au și început să se vadă consecințele coborârii Lui la Iad.
Pentru că Sfântul Matteos ne spune: „și mormintele s-au deschis și s-a[u] ridicat multe trupuri ale Sfinților care erau adormiți
și ieșind din morminte după învierea Sa, au intrat întru sfânta cetate și s-au arătat multora [Mt. 27, 52-53, BYZ].
Mormintele s-au deschis în mod minunat, prin slava lui Dumnezeu, și nu au ieșit doar trupurile Sfinților din morminte, ci Sfinții au înviat, fiind întregi, cu trup și suflet, deși ei fuseseră morți sute și mii de ani.
Iar după Învierea Sa din morți, cea de a treia zi, după învierea Domnului, ca să întărească în oameni conștiința că Sfinții au înviat numai datorită Domnului, acești Sfinți înviați au intrat în Ierusalim, în sfânta cetate, și s-au arătat multora.
Și dacă au fost văzuți de către mulți, atunci învierea lor a fost un
eveniment istoric minunat, copleșitor și despre el trebuie să avem multe date istorice.
Pentru că acești Sfinți erau, fără doar și poate, Sfinții lui Israil, cărora evreii le știau mormintele și care i-au recunoscut ca atare.
Și evreii trebuie să fi scris despre un astfel de eveniment, care trebuie să fi tulburat întreaga țară.
Însă cine a scris despre acest eveniment copleșitor, despre învierea Sfinților datorită învierii Domnului?
Sfântul Ioannis Hrisostomos, în comentariul său la Sfântul Matteos, ne spune că învierea Sfinților a fost o adeverire a dumnezeirii lui Hristos. După care ne spune că Sfinții au intrat în Ierusalim și li sau arătat multor oameni, pentru ca învierea lor să fie adeverită ca reală.
Dar nu ne spune câți Sfinți au înviat și care sunt. Și cine i-a văzut. Și după ce s-au arătat multora, ce au făcut? Au adormit la loc, cel mai probabil. Pentru că mormintele multora din Sfinții Vechiului Testament sunt în Israel până astăzi.
Căci scopul învierii lor, mai întâi de toate, a fost acela de a adeveri Învierea Domnului.
Pentru că ei au înviat, pentru ca să arate tuturor că El le-a eliberat sufletele din Iad, și implicit, că pe El nu L-a putut ține
Iadul prizonier, dar și pentru ca să le adeverească evreilor învierea cea de obște.
Căci așa cum au înviat atunci, așa vor învia din nou și pentru veci, dimpreună cu întreaga umanitate adormită, la a doua Sa
venire întru slavă.
Sfântul Chirillos al Alexandriei spune același lucru: învierea Sfinților a fost semnul că prin moartea lui Hristos s-a biruit moartea.
Sfântul Cuvios Hieronymus înțelege cetatea cea sfântă în dublă accepțiune: ca fiind Ierusalimul cel ceresc, dar și cel pământesc.
După care subliniază că nu a fost vorba de o înviere generală.
Sfântul Eftimios Zigabinul ne spune că Sfinții au înviat pentru ca să vorbească despre Hristos, iar după ce s-au arătat oamenilor, ei au adormit la loc, lucru pe care îl aproximasem și eu.
Au scris evreii despre acest lucru?
Au dat Sfinții Părinți detalii mai multe?
Pentru mine această problemă rămâne una deschisă și pe ea trebuie să o aprofundez. Pentru că problemele teologice necesită
răspunsuri elaborate, cu multă muncă de cercetare în spate, și nu pseudo-răspunsuri.
Însă ceva e cert: că Sfinții Vechiului Testament L-au recunoscut pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu întrupat și că Iisus Hristos, Domnul nostru, a fost Cel care i-a ridicat pe ei din Iad.
Iar evreii trebuiau să înțeleagă acest lucru fundamental: că
Sfinții Vechiului Testament L-au văzut mai înainte pe Hristos și despre El au profețit, datorită Lui au înviat și s-au arătat celor din Ierusalim, și împreună cu El sunt.
Dar ceea ce pare de la sine înțeles pentru noi, cei de azi, nu s-a petrecut și în istorie. Pentru că evreii, în majoritatea lor, au rămas captivi înțelegerii grosiere a Vechiului Testament, nu l-au înțeles duhovnicește, nu au înțeles că el s-a împlinit în persoana
lui Hristos, așa cum ne arată Sfinții scriitori ai Noului Testament, și au negat în mod vehement persoana lui Hristos și pe Ucenicii Lui și au prigonit Biserica lui Hristos.
Fapt pentru care au luptat și luptă în continuare, alături de toți păgânii și ereticii lumii, împotriva împlinirii lor duhovnicești, adică a împlinirii lor în Hristos Dumnezeu.
– Ce au făcut însă Sfinții Apostoli ai Domnului?
– Ei L-au propovăduit pe Iisus Hristos Cel răstignit și înviat!
Pentru că Iisus Hristos, Domnul nostru, Și-a înviat trupul Său, care zăcea în mormânt și care nu a cunoscut stricăciunea, conform Ps. 15, 10,LXX, și l-a făcut nemuritor și fără stricăciune.
De aceea, Sfântul Petros Îl prezintă pe Domnul, în predica sa de la Cincizecime, ca pe Cel omorât de evrei, dar pe Care Dumnezeu L-a înviat din morți [F. Ap. 2, 23-24, BYZ].
Căci Dumnezeu L-a înviat pe Iisus, iar Apostolii Lui sunt martori [μάρτυρες] ai Săi [F. Ap. 2, 32]. Sunt martori oculari, căci ei L-au văzut pe Iisus Hristos Cel înviat cu ochii lor și L-au atins cu mâinile lor [I In. 1, 1].
– De ce Sfântul Petros nu a spus Iisus a înviat, ci el a spus că Iisus a fost înviat de Tatăl Său?
– Pentru că a predicat pedagogic, ținând cont de pruncia teologică a conaționalilor săi. El a căutat să îi ducă pas cu pas spre înțelegeri mai înalte și de aceea L-a propovăduit pe Tatăl ca autor exclusiv al învierii Fiului Său.
Într-o altă predică a sa, Sfântul Petros Îl numește pe Iisus Fiul Său, al Tatălui, dar repetă faptul că Dumnezeu, se subînțelege Tatăl, L-a înviat pe El din morți [F. Ap. 3, 26].
„Și [cu] mare putere”, ne spune Sfântul Lucas, „Apostolii dădeau mărturie [despre] învierea Domnului Iisus și har mare era în toți aceștia” [F. Ap. 4, 33, BYZ].
Sfântul Pavlos a predicat „cele despre Domnul Iisus Hristos, cu toată îndrăzneala, fără încetare” [F. Ap. 28, 31, BYZ].
A propovăduit toate cele legate despre viața Sa în trup și despre lucrarea Sa iconomică cu omul și cu creația Sa în totalitatea
ei.
Și Sfântul Pavlos vorbește despre faptul că Tatăl L-a înviat pe Iisus Hristos din morți [Rom. 4, 24].
Însă, în versetul următor, el ne spune: „Care S-a dat pentru fărădelegile noastre și a înviat pentru îndreptarea” [Rom. 4, 25, BYZ].
Însă nu este nicio neconcordanță între afirmația teologică: Tatăl L-a înviat pe Iisus din morți și afirmația teologică: Iisus a înviat din morți.
Pentru că și Tatăl și Duhul Sfânt au participat la învierea
Domnului.
Însă Domnul a înviat ca un Dumnezeu atotputernic din morți, ca unul care era egal și deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
A înviat cu de la Sine putere.
Căci afirmația teologică a Sfinților Petros și Pavlos, cum că Tatăl L-a înviat pe Iisus din morți, nu a încercat să Îl prezinte pe Iisus ca pe un „obiect pasiv” în relația Sa cu Tatăl, așa cum suntem înclinați noi, cei de azi, să o percepem, ci a subliniat relația
veșnică a Fiului cu Tatăl, aceea că Iisus e Fiul Tatălui.
Pentru că atunci era foarte importantă această mărturisire hristologică, fiindcă toți trebuiau să creadă și să mărturisească faptul că Iisus Hristos e Fiul veșnic al Tatălui, Care S-a întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră, și nu un Sfânt, adică un
om.
Iar moartea și învierea Domnului sunt „întru îndreptarea vieții”[Rom. 5, 18] noastre. Pentru că moartea și învierea Lui au relevanță liturgică și ontologică pentru noi.
Căci Botezul, ne spune Sfântul Pavlos (care e o Dumnezeiască
Taină a Bisericii, un eveniment liturgic bine definit), e o trăire mistică, dimpreună cu El, a morții Domnului [Rom. 6, 4].
El nu e „o simplă afundare în apă” sau „un act simbolic”, ci un act sfânt și sfințitor pentru noi, căci în Botez trăim moartea și învierea Domnului, dimpreună cu El, născându-ne la viața duhovnicească.
Atunci, din trupești, devenim duhovnicești, pentru ca să trăim toată viața noastră în mod duhovnicește.
„Ca, precum Hristos a înviat din morți prin slava Tatălui”, ne spune Sfântul Pavlos, „așa și noi în[tru] înnoirea vieții să umblăm” [Rom. 6, 4, BYZ].
Însă slava Tatălui e comună și Fiului și Duhului Sfânt. Iar Fiul Și-a îndumnezeit umanitatea Sa prin slava dumnezeirii Sale, în interiorul persoanei Sale divino-umane.
De aceea și noi, prin credința în Domnul nostru Iisus Hristos și în Tatăl Său și în Duhul Său cel Sfânt, Care din Tatăl purcede, prin credința în Dumnezeul nostru treimic, putem trăi duhovnicește, ca oameni vii, înviați din morți și având mădularele trupului nostru ca arme ale dreptății lui
Dumnezeu [Rom. 6, 13].
Pentru că Hristos Cel mort și înviat ne dă și nouă putere duhovnicească ca să fim vii tot timpul, întru El și în Tatăl Său și în Duhul Său Cel Sfânt, și să ne sfințim viața noastră.
Căci puterea duhovnicească, primită de la Dumnezeu, este puterea de a lupta cu patimile din noi și de a le birui și de a ne umple de slava lui Dumnezeu.
Noi, creștinii, nu avem o altă putere decât aceasta: puterea lui Dumnezeu, care ne face vii. Și dacă suntem vii, atunci suntem oameni duhovnicești, și dacă suntem duhovnicești, atunci trăim ca niște înviați din morți și ca niște martori ai Învierii Lui. Pentru că noi suntem vii și înviem mereu din păcatele noastre datorită lui Hristos Cel mort și înviat, Care, odată înviat, nu mai moare, pentru că moartea nu mai stăpânește peste El [Rom. 6, 9].
Însă moartea, iubiții mei, nu mai stăpânește nici peste noi!
Moartea nu mai stăpânește peste noi de la Botez, de când am murit și am înviat cu Hristos, Domnul nostru. Dacă ne lăsăm cuprinși de păcat și dacă păcătuim, e pentru că alegem să ne facem din nou și din nou robi ai păcatului, după ce El ne-a
eliberat pe noi din robia demonilor.
Noi alegem robia aceasta amară și nu ne-o mai impune nimeni!
Pentru că El ne-a dezrobit și ne-a făcut liberi duhovnicește, și de aceea nimeni nu ne mai poate robi cu forța.
Însă, dacă cădem în păcat, tot Domnul ne ridică din el. Din tot păcatul. Căci El e ridicarea, El e învierea noastră din păcatele noastre.
Și toată libertatea duhovnicească, cea reală și prea dulce a creștinilor, e libertatea pe care ne-o aduce slava lui Dumnezeu,
slavă necreată care coboară în noi și este în noi, atât timp cât noi suntem robi credincioși ai Stăpânului nostru.
Pentru că libertatea duhovnicească interioară e plină de pace sfântă, e plină de bucurie, e plină de curăție, e plină de sfințenie.
Și aceasta e cea care ne face să trăim în pacea lui Dumnezeu și să dăruim pacea și curăția și bucuria Lui tuturor, pentru că ea e
mireasma sfântă a vieții noastre.
La mulți ani, multă sănătate și fericire și să
prăznuiți cu bucurie și cu evlavie aceste sfinte și
dumnezeiești zile ale praznicului Învierii Domnului!
Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 13
