Iubiții mei,
aflându-ne la mijlocul drumului nostru ascetic,obositor, dureros, care ne smerește și ne coboară întru pocăință, noi privim spre Crucea Domnului pentru ca să înțelegem că „nevoințele postului” sunt
cele care ne fac „să fim slăviți împreună cu El”.
Căci Domnul, pe Cruce, nu a fost biruit de păcat, nu a fost biruit de ură, nu a murit din cauză că oamenii au vrut să Îl „scoată” din istorie, ci pentru că El, iubindu-ne pe noi cu iubire dumnezeiască, veșnică, a învins tot păcatul și toată patima în umanitatea Sa, umplânduo de slava Lui.
Și când spunem că El S-a slăvit sau S-a preaslăvit pe Cruce și că, și noi, prin El, ne slăvim prin nevoința zilnică, spunem că El S-a arătat biruitor pe Cruce și că moartea Lui a fost o umplere a umanității
Sale de slava Lui cea veșnică și necreată, pentru ca, din umanitatea Lui preaslăvită și înălțată de-a dreapta Tatălui în persoana Sa divino umană, El să o reverse în noi și să ne umple pe toți, pe măsura
suferințelor noastre, de slava Lui cea veșnică.
Mai pe scurt: El, Domnul nostru, a împlinit toată asceza îndumnezeirii, pentru ca noi să putem călca pe urmele Lui, și să ne îndumnezeim și noi dimpreună cu El. El este înaintemergătorul nostru pe calea mântuirii, a sfințeniei, pentru ca toți să ne mântuim întru El și cu ajutorul Său.
Căci dacă în Duminica Ortodoxiei v-am vorbit despre adevărata Biserică și adevărata credință mântuitoare,
în care noi suntem și în care noi credem, iar în Duminica Teologiei v-am spus că teologia Sfântului Grigorios Palamas este teologia experienței îndumnezeirii, a îndumnezeirii ca realitate personală
și ontologică, astăzi, în Duminica Crucii sau în Duminica Mântuirii, Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat este paradigma mântuirii și a îndumnezeirii noastre, pentru că întru umanitatea Sa El a lucrat
toată mântuirea noastră.
Pentru că din prima clipă a zămislirii Sale incomprehensibile în uterul Feciorei Maria, Domnul a început drumul mântuirii noastre și toată viața Lui în trup a fost pentru noi și pentru mântuirea noastră.
Și prin aceasta El ne spune că și viața noastră, în fiecare clipă și zi a ei, este timpul mântuirii, pentru că acum se lucrează în noi mântuirea noastră.
Iar fiecare parte a ascezei Bisericii, fie că e vorba de slujire, de rugăciune, de post, de priveghere, de paza gândurilor și a simțirilor noastre, de pocăință, de plângerea păcatelor noastre, de iertarea celor care ne greșesc, ne schimbă interior și lucrează mântuirea noastră.
Pentru că toate faptele noastre ascetice, toate virtuțile noastre sunt curățire și vindecare a lăuntrului nostru, sunt transformarea noastră într-un locaș propriu pentru coborârea, venirea și rămânerea în noi a Dumnezeului nostru treimic prin slava Sa. Căci prin toată viața și slujirea Bisericii noi devenim temple vii, bisericești duhovnicești ale lui Dumnezeu, în care El locuiește.
Acesta e motivul fundamental pentru care un creștin ortodox nu poate avea o viață personală… ruptă/ ieșită/ separată de ritmul zilnic al vieții Bisericii.
Pentru că el, creștinul ortodox, trăiește zilnic în ritmul de viață al Bisericii.
Când e praznic și pentru el e praznic, când e post, el postește, când e dezlegare la pește, atunci mănâncă pește cu mulțumire, slăvind pe Dumnezeu pentru toate, iar venirea lui la Slujbe înseamnă o bucurie tainică, duhovnicească, o împlinire personală imensă, pentru că stă în fața lui Dumnezeu, Îi slujește Lui și e umplut de slava Lui și de teologia Sa.
Toate evenimentele Bisericii sunt evenimentele de căpătâi ale vieții sale.
Pentru că viața creștinului ortodox e bisericească și teologică, e liturgică și ascetică și mistică, e luminare și pocăință, e muncă și împlinire.
Și tot ceea ce adună cu adevărat creștinul ortodox, adună în inima lui, care e comoara lui veșnică.
De aceea, oamenii duhovnicești dăruie din comoara inimii lor și altora.
După ce s-au curățit și luminat și cresc în sfințenie pe fiecare zi, ei dăruie din curăția și din luminarea și din sfințenia lor și altora, pentru că ele sunt daruri ale lui Dumnezeu în viața lor. Ei dăruie din cele ale Lui.
Și dăruirea continuă a unora față de alții e bucuria vieții Bisericii.
Însă, ca să dărui din inima ta, trebuie să fii la rândul tău o comoară personală. Și întreaga asceză a Bisericii asta dorește să facă cu fiecare dintre noi: ca pe toți să ne facă Sfinți ai lui Dumnezeu, adică comori duhovnicești ale Lui pe pământ, din care noi să dăruim zilnic spre mântuirea tuturor și să lucrăm zilnic la mântuirea tuturor.
De aceea, viața Bisericii e maximalistă, ca și soteriologia ortodoxă. Dumnezeu și Biserica Lui ne vor pe toți Sfinți și nu „parțial” Sfinți sau „din când în când” Sfinți.
Sfințenia e viața autentică a Bisericii și mântuirea e sinonimă cu sfințenia. Iar cine nu vrea să trăiască sfânt pe pământ nu vrea, de fapt, să fie ortodox. Pentru că viața ortodocșilor în această lume e sfințenia, e viața cu Dumnezeu.
Așadar, adevărata Biserică și adevărata credință a lui Dumnezeu nasc adevărata mântuire a omului, care e sfințenia. Numai aici, în Biserica Lui, noi putem trăi sfințenia lui Dumnezeu ca viață cotidiană, pentru că tot ceea ce ne învață Biserica e cum să ne sfințim viața. Și nu numai că ne învață cum să ne sfințim, ci Biserica Lui, Biserica Ortodoxă, are la îndemână toate mijloacele prin care noi putem să ne mântuim.
Și aceste mijloace divino-umane ale mântuirii noastre sunt toate Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii și întreaga viață și întregul cult și întreaga teologie a Bisericii.
Aici învățăm cum să ne mântuim, dar și trăim la propriu mântuirea ca pe însăși viața noastră. Căci noi, cei care trăim bisericește în Biserica slavei Sale, trăim în ritmul sfințirii continue a lui Dumnezeu.
Pentru că El ne învață, El ne curățește, ne luminează și ne sfințește continuu în Biserica Sa, dacă noi dorim, din ce în ce mai mult, ca voia Lui să se facă întru noi.
Și dacă Îl lăsăm pe El să ne învețe drumul Crucii, adică al despătimirii continue, al curățirii de patimi, pentru ca să ne umple de slava Învierii Sale, adică de învierea noastră mistică cu El, Dumnezeu, ca un bun și iubitor de oameni, ca un mult-milostiv, ne va învăța acest lucru în toate zilele vieții noastre.
Pentru că durerea ascetică naște luminare și bucurie dumnezeiască. Lupta cu patimile nu e zadarnică, pentru că Dumnezeu ne ajută în fiecare luptă sfântă a noastră, în fiecare luptă interioară cu patimile noastre.
Fiindcă El e începutul, cuprinsul și împlinirea vieții noastre, cât și al oricărui lucru pe care îl facem.
Căci viața cu El nu are un sfârșit. De aceea nu putem spune că viața duhovnicească are un sfârșit, atâta timp cât e veșnică, cât e relație veșnică cu Dumnezeu, și de aceea spunem că ea e împlinirea noastră veșnică.
Pentru că în El, adică în slava Lui, noi suntem, trăim și vrem să trăim veșnic.
Așadar, puterea Crucii Sale – care e puterea umanității Sale transfigurate, care a biruit toată patima și tot păcatul și însăși moartea –, o trăim interior. De ea ne umplem pe fiecare zi prin toată asceza și făptuirea noastră duhovnicească.
Și prin puterea duhovnicească a Crucii Sale noi putem birui păcatele, patimile și moartea în noi înșine.
Și, în același timp, noi trăim bucuria Învierii Sale celei de a treia zi atâta timp cât El ne bucură cu bucurii sfinte, cu vederi și luminări dumnezeiești, pentru că toate acestea sunt darurile Sale.
Bucuria milosteniei e bucuria Învierii Lui.
Iertarea e tot participare la Învierea Sa.
Pentru că atunci când ierți și când ești milostiv, când îl vezi pe altul înaintea ta, când îl respecți pe altul, când îl iubești pe altul, atunci te bucuri în mod sfânt de el și bucuria aceasta, care coboară în noi de la Dumnezeu, e bucurie pascală.
Pentru că ea ne trece de la tristețea păcatului la împlinirea cu Dumnezeu, Cel care e dăruire și uitare de Sine și jertfire de Sine pentru viața lumii.
Și în postul nostru, care trebuie să fie plin de virtuți și de citiri sfinte și de fapte iubitoare, bucuriile pascale cred că sunt și nădăjduiesc a fi multe, pentru că El dorește să ne bucure la tot pasul, în fiecare secundă.
Dar dacă grijile ne acoperă, dacă fricile ne îngrozesc, dacă confundăm „dulceața” amară a păcatului cu dulceața veșnică și îndumnezeitoare a harului dumnezeiesc, ne amăgim pe noi înșine.
Pentru că nimeni și nimic din lumea aceasta nu ne pot împlini, dacă nu Îl simțim pe El în noi. Dacă nu simțim că slava Lui e în noi.
Așa stând lucrurile, înțelegem foarte bine de ce urmarea lui Hristos e interioară și nu exterioară.
Dacă avem o Sfântă Cruce la gât sau dacă ne închinăm adesea sau dacă cinstim Sfintele Cruci și Sfintele Icoane ale Bisericii trebuie să simțim în noi și puterea harului dumnezeiesc din ele.
Gestul exterior trebuie să fie plin de simțirea interioară a harului.
Dar închinarea noastră exterioară e plină de închinarea noastră interioară, numai dacă noi trăim în mod sfânt în fiecare clipă.
De aceea, adesea, mulți spun că „nu simt” nimic și nu văd „nicio sfințenie” atunci când vin la Biserică.
Și cred că Biserica e „de vină” pentru această lipsă a lor de simțire a sfințeniei ei. Însă ei nu simt sfințenia Bisericii și nu înțeleg ce se petrece la Biserică, pentru că nu încep cu începutul, adică cu pocăința lor.
Pentru că Biserica începe să fie simțită de om, pe măsură ce se pocăiește și pe măsură ce e luminat să creadă în Dumnezeul mântuirii noastre.
Dar există pericolul, în orice zi a vieții noastre,ca fiecare dintre noi să nu mai simțim interior Biserica și nevoia lui Dumnezeu în viața noastră.
De ce? Datorită anumitor gânduri, anumitor păcate pe care le facem. Și prin care ne putem convinge în mod fals că „am pierdut timpul” venind la Biserică sau că, cu toate că am venit, Dumnezeu „nu ne-a ajutat pe măsura așteptărilor noastre”.
Și asta pentru că ajungem să înțelegem că nu avem o căutare reală a Lui, ci una utilitaristă. Vrem ceva „la schimb” pentru că venim la Biserică. Căutăm ajutorul Lui, dar nu pe El Însuși și locuirea Lui în noi și schimbarea vieții noastre după cum El o dorește.
Și dacă așa stau lucrurile, mulți creștini renunță să mai vină la Biserică.
De ce? Pentru că ei rămân la ideea că Dumnezeu e sus în cer doar pentru ca „să ne împlinească rugăciunile”, dar nu și pentru ca să ne schimbe în mod radical viețile noastre.
Sau dacă mai vin la Biserică vin de formă, de rușine, din obișnuință, din orgoliu, dar nu pentru că așteaptă o schimbare a vieții lor sau pentru că ei vor să se schimbe în fiecare zi a vieții lor. Și, astfel, venitul la Biserică e resimțit de ei ca un serviciu, ca o rutină, ca o obișnuință, ca o plictiseală…
La același pericol sunt expuși și membrii ierarhiei Bisericii, care, prin hirotonia și slujirea lor, se apropie ca să slujească Domnului.
Ei pot veni la Biserică doar ca angajați ai Bisericii, dar nu și ca credincioși ai ei.
Pot veni la program, pot sluji ce au de slujit la normă, nu se implică prea mult în ceea ce fac, nu se pregătesc interior pentru slujire și predicare, nu trăiesc în ritmul interior al sfințeniei…și Biserica pentru ei este tot o rutină plictisitoare, o corvoadă.
Pentru că fiecare Slujbă și venire la Biserică sunt o bucurie și o împlinire interioară, dacă atât membrii ierarhiei, cât și mirenii și monahii vin cu toată inima și trăiesc în ritmul sfințeniei în fiecare zi.
Însă realitatea e aceasta: sunt foarte puțini cei care trăiesc eclesial zi de zi.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 13
