La Budeşti, omul mânios, răutăcios, se numeşte ‘‘ciudat’‘ (de la ‘‘ciudă’ – necaz, supărare, amestecată cu invidie sau părere de rău). Când am auzit pentru prima oară pe cineva zicând: ‘‘în tinereţe eram tare ciudat’‘, n-am înţeles, gândindu-mă la sensul obişnuit al cuvântului (ieşit din comun, bizar, curios). M-am lămurit apoi, aflând că la Budeşti cuvântul ‘‘ciudat’‘ este folosit cu sensul de mânios, răutăcios, care se supără din te miri ce.

Extrapolând puţin, am putea spune că acest fapt are o semnificaţie interesantă, anume, că, pentru omul simplu, credincios, cineva care este tot timpul mânios, supărăcios, este un om ciudat, o ciudăţenie – părere în perfect acord cu Sf.

Evanghelie. Omul firesc este cel bun la suflet, blând, calm. Despre omul bun, românul spune că este un om ‘‘pâinea lui Dumnezeu’‘. E o formulare cu rezonanţe euharistice, referindu-se desigur la Hristos – Pâinea vieţii (Ioan 6, 48). Omul bun se aseamănă cu Hristos. Cine nu are bunătate este ‘‘ne-bun’‘, adică anormal, alienat mintal.

Trebuie să acceptăm că astăzi trăim într-o lume de ‘‘ciudaţi’‘ în sensul folosit de bătrânii satului. Cu deosebirea că în societatea contemporană aceştia (adică răii, invidioşii, mânioşii) par absolut fireşti, normali.

Şi când te gândeşti că la origine – în limba slavonă – ‘‘ciudat’‘ însemnă ‘‘minunat’‘!

Pr Vasile Istrati – Zbor spre adancuri

Comentarii

comments