Iubiții mei,
Evanghelia de azi [Mt. 15, 21-28] ne învață să ne încredem în Dumnezeu chiar și când totul pare pierdut…
Când totul pare fără sens…
Sau, mai ales atunci, când totul se dărâmă în jurul nostru…când nimeni nu ne ia în seamă…când nu ni se dă nicio șansă…când nu vedem nicio perspectivă viabilă pentru viața noastră…
Pentru că așa se comportă omul credinței: își vede de așteptările lui bune, face în continuare
ce poate să facă…și așteaptă ca plinirea lucrurilor să fie lucrarea lui Dumnezeu.
Adică nu dezertează din relația sa cu Dumnezeu când viața lui e grea, e foarte grea…
De ce? Pentru că are experiența bucuriilor lui Dumnezeu.
Știe ce a făcut Dumnezeu cu el până acum…dar și cu alții…
Știe că Dumnzeu îl ridică pe om din anonimat, din sărăcie, din neștiință…și îl face intimul Lui, după cum tot El pogoară pe cel mândru în boală și în sărăcie.
Știe, a auzit, a înțeles, a văzut multe lucruri minunate.
Iar experiența teologică și ascetică în timpul bolii, al sărăciei, al dizgrației din partea celorlalți este tăria noastră interioară.
E stabilitatea noastră într-o lume în derivă.
Căci ce observăm în cuvintele Evangheliei de azi?
O mamă care nu se lasă descurajată de nimeni…în dorința ei de a-și ajuta fiica.
Fiică ce avea o problemă spirituală gravă: era demonizată (v. 22).
Iar femeia subliniază gravitatea bolii: este demonizata.
Adică: demonizată rău.
Și ea nu cere ajutor decât de la Domnul, Care, după umanitatea Sa, este și „fiul lui David”.
Adică cere vindecarea de la Hristos, de la Fiul lui Dumnezeu întrupat…și nu se lasă până nu
o obține.
Iar așezarea acestei Evanghelii azi, este un apel la mărinimie, la uitarea de sine…pentru a-i vedea pe cei care suferă, pe cei care au nevoie, pe cei care nu se bucură…
Și care sunt enorm de mulți…
Și, în același timp, pentru a-i mângâia pe cei care au neputințe imense, nefericiri în familia lor, în neamul lor, printre cunoscuții lor.
Pentru că am văzut cu toții, în viața noastră, cât contează ajutorul cuiva, vorba bună a cuiva,
zâmbetul cuiva când suntem rătăciți, când suntem împuținați la inimă, când suntem stingheri, când nu ne simțim bine în societate.
Ce mare ajutor e prietenul, e omul bun, e omul care ne înțelege, care ne compătimește, care
ne admiră eforturile.
…Iar Domnul o lasă, cu inima strânsă, pe femeie să ceară, să caute, să strige ajutorul Lui, pentru ca să ne arate tuturor ce eforturi face iubirea, iubirea pentru altul…dar și credința în
Dumnezeu.
Și trebuie să ai o mare și minunată credință ca să nu te oprești din rugăciuni…atunci când
Dumnezeu nu îți răspunde imediat.
Iar Dumnezeu nu ne răspunde imediat, de multe ori, nu pentru că nu e cu noi…nu pentru că
nu știe ce ne trebuie…nu pentru că nu vrea să ne ajute…ci pentru ca să devenim tot mai mult noi înșine.
Să coborâm tot mai mult în noi, să ne vedem tot mai mult potențele, atitudinile, rezervele de răbdare interioară și de frumusețe la care nu apelaserăm încă.
De aceea femeia e ținută în șah, e trecută prin sita adevărurilor dure, nu pentru ca să fie umilită, călcată în picioare de către Dumnezeu ci pentru ca, regăsindu-se tot mai mult pe sine și inima ei, să primească de la Dumnezeu bucuria recunoașterii credinței ei.
Căci dacă femeii din Hananea [Cananai,a], Domnul i-a spus: „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum vrei [w`j qe,leij]” [v.28, GNT]…dacă am avea credință ca a ei…ni s-ar spune și nouă, de către Domnul, în mod minunat, cuvinte de mângâiere…atunci când am fi în mare ispitire, în mare nevoie, în mare așteptare…
Pentru că Domnul, ca și atunci, Se raportează la fel la cei care strigă către El…
Iar Domnul răspunde, în mod minunat, și
acum, celor care nu văd altă cale decât pe aceea de a fi împreună cu El.
Așa că, dacă Domnul încă nu ne-a vorbit în durerea noastră, dacă nu ne-a luminat încă în tristețea noastră, dacă nu ni S-a arătat încă, în mod minunat, în viața noastră, nu e un motiv de
necredință ci pentru o și mai mare credință.
Pentru că Cel Căruia noi ne rugăm nu e indiferent față de noi, nu e rău, nu e invidios pe noi…ci Cel care ne-a creat din prea-neînțeleasă și prea-frumoasă iubire față de noi și dorește ca noi să fim fericiți pentru veșnicie.
Așa că motivele neascultării noastre de către Dumnezeu stau la noi…și sunt în folosul
nostru.
Dacă ne încredem în El, în faptul că El știe ce ne trebuie…și știe de ce ne lasă să suferim…și
să trăim atât de urgisiți aici, în viața aceasta…
Dar pentru a ne hrăni încrederea în Dumnezeu trebuie să ne rugăm mult, să postim mult, să ne nevoim mult, să ne spovedim și să ne împărtășim cu El în mod frecvent, să citim adevărurile Lui și să vedem cum poartă El de grijă oamenilor și întregii creații.
Astfel aflăm că Dumnezeul nostru nu e slab și nici lipsit de înțelegere față de noi…ci un
Părinte care ne formează continuu. Ne educă și ne fortifică prin dureri, boli și necazuri împotriva păcatului și a faptelor discreționare.
Pentru că El dorește să ne domolească iuțimea, să ne învețe bunătatea, să ne învețe atenția față de sănătatea noastră și a altora, să ne învețe delicatețea.
Iar pentru delicatețe și frumusețe duhovnicească e nevoie de multă înfrânare și răbdare, de dureri convertite în rugăciuni și în mulțumiri aduse lui Dumnezeu, de afundare în muncă și creație.
Și când ni se pare că am ajuns la o stare insuportabilă, de netrăit, să nu ieșim din bine, din
binele lui Dumnezeu, pentru că vom afla că sunt stări și mai bogate în frumusețe dedesubtul ei, a celei ce părea de netrecut!…
Da, nimic nu e de netrecut cu Dumnezeul nostru…pentru că El e un Dumnezeu activ în
istorie și ne schimbă pe toți spre sensul Lui.
Dar pe nesimțite…fără ca mulți să își dea seama…
Și asta înseamnă măreție și iubire de oameni la Dumnezeu: ca în mod tainic și delicat să schimbe inimile oamenilor prin greutăți, dureri și neîmpliniri.
De aceea trebuie să convertim căderile noastre în păcate în victorii împotriva patimilor,
eșecurile noastre de tot felul în putere de luptă interioară împotriva patimilor noastre.
Pentru că lumea se schimbă în măsura în care noi ne schimbăm după voia lui Dumnezeu.
Și oamenii se schimbă, în mod radical, dacă se lasă în mâna lui Dumnezeu ca să îi îndrepte în
cărările Lui.
Așadar, iubiții mei, să nu ne semețim văzându-ne sănătoși, cu bani, văzuți bine de oameni…pentru că în orice clipă putem ajunge scăpătați, bolnavi și marginalizați ca și cei pe care astăzi îi disprețuim.
Să mulțumim pentru toate Prea Curatei Treimi și să stăm în nădejdea mântuirii noastre,
pentru că Dumnezeul nostru treimic este viața și nemurirea noastră.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 6