Prorocul David spunea ca ce este mai bine si mai frumos decat a fi fratii impreuna; fratii, adica noi.
Adica, ce este mai imbucurator decat atunci cand te astepti sa fie mai putini, ei sa fie mai multi?
Adica atunci cand esti singur sa mai vina cineva?
Am gandit: care ar fi prilejul care sa ne uneasca?
Partea aceasta teoretica este o preocupare de cateva zeci bune de ani, poate chiar mai bine de100 de ani, in care fel de fel de teologi, profesori au facut tema de discutie din chestiunea Bisericii.
Diverse voci au spus ca ceea ce ar trebui sa ne uneasca este viata liturgica, de pilda; ca toti ne unim in impartasanie, ne facem acelasi trup, si asta cu siguranta ne va duce mai aproape.
Altii au zis ca daca vom lucra impreuna, daca ne vom ruga impreuna, ne vom uni.
Totusi experienta din ultimii ani, cand in Romania se vorbeste foarte mult despre deasa
impartasanie, despre profunzimea unirii liturgice, arata ca ceva ne lipseste pentru a fi cu adevarat uniti.
Un numar destul de mic de credinciosi patrund aceasta.
Am gandit atunci: unde este neintelegerea noastra, unde este scaparea? Pentru ca toti au dreptate: in toate poruncile lui Hristos ne intalnim si ne unim si cu atat mai mult in unirea desavirsita, Impartasania.
Totusi nu trebuie sd uitam ca unirea aceasta in Euharistie se produce in masura in care noi insine santem deschisi si putem deveni vase ale Duhului Sfant care sa incapa, sa cuprinda revelatia Bisericii.
Daca nu santem la masura aceasta, incape in noi atata cat santem, si legatura cu ceilalti nu se produce in mod obligatoriu.
Atunci cand ne impartasim cu Hristos trebuie sa avem si constiinta ca ne impartasim cu intreg trupul Bisericii, pentru ca in acest trup tainic Hristos ne intruneste pe toti. De aceea El spune ca,,Eu sant vita si voi santeti mladitele”. Si noi santem parte din El, prin impartisirea cu Trupul si Sangele Lui, asa cum citim in toate rugaciunile de impartasanie (pe care dumneavoastra
desigur le cunoasteti), ne facem madulare ale lui Hristos, toate madularele noastre si cele cinci
simturi se patrund si devin una cu Hristos, dar si cu madularele celelalte, ale fratilor nostri.
In aceasta taina noi devenim una si capatam constiinta prin care traim descoperirea iubirii si o facem lucratoare.
In Liturghie noi incepem sa ne iubim unii pe altii sa indeplinim cu adevarat rostul impartasaniei cu Hristos.
Noi nu ne impartasim cu Hristos pentru ca dintr-odata sa incepem a levita, dintr-odata sa scapam de ganduri proaste, dintr-odata sa devenim mai ravnitori la rugaciune si asa mai departe.
Sigur ca si acestea sant niste urmari, ele sant niste efecte secundare daca vreti, normale, firesti, ale impartasaniei. Dar scopul nostru este acela de a ne impartasi cu iubirea Lui, de a deveni madulare vii ale iubirii.
Pentru ca Hristos Care S-a inaltat la ceruri si ne-a trimis noua pe Duhul Sau Mangaietor
ne vrea pe noi madulare ale iubirii Lui, ca noi sa putem lucra in chip vazut iubirea Lui.
De aceea ne si spune ca ,,daca ati facut unuia dintre acestia mici, Mie Mi-ati facut”. Daca ati facut milostenie, daca ati adapat un calator insetat, daca i-ati dat de mancare,
daca ati cercetat pe cineva in temnita sau pe un bolnav, Mie Mi-ati facut.
Adica noi devenim unelte ale lucrarii vazute, palpabile a iubirii lui Hristos in lume.
Aici este rostul deplin al impartasaniei si prin asta teoria Liturghiei devine intru totul practica, intru totul necesara si usor de inteles pentru noi. Pentru ca daca ramanem in filosofari si discutii fara capat despre cat de bine este sa te impartasesti mai des sau mai rar, ramanem in aceasta zona, a teoriei care, desi ar trebui sa nasca o aprindere in inima noastri spre dragoste si duhovnicie, de foarte multe ori ne pune doar in postura de a riposta, de a ne incrancena, de a ne manifesta cunostintele, pentru ca si ele pot fi o forma de revarsare a orgoliului, chiar si atunci cand apara aspectele drepte ale credintei.
Dar practica, si folosul, si nevoia vie a lmpartasaniei sant acelea cand noi ne impartasim cu iubirea si devenim unii altora prilej de bucurie, de ajutor.
Dincolo de asta m-am gandit ca sigur Hristos lucreaza in noi toti atunci cand ne impartasim cu El. Dar daca lucrurile ar fi atat de simple, dupa prima Impartasanie noi ar trebui sa devenim sfinti, ar trebui dintr-odata sa-i iubim pe toti si poate ca nici nu ar trebui si mai cadem din acea stare daca lucrurile s-ar petrece cumva asa, printr-o lucrare obligatorie pe care cei mai multi
dintre noi o asteptam de la Sfintele Taine.
Asteptam, de pilda, ca prin Impartasanie sa ne vindecam de boli, asa pe loc, sa devenim mai buni, tot asa, pe loc, si multe alte lucruri asteptam, uitand ca Dumnezeu este peste tot, Dumnezeu este din veac, Dumnezeu este cu noi” ne aude si lucreaza in diferite chipuri si nu este nici o obligatie si nicaieri nu spune ca exista vreun gest omenesc sau vreo fapta care ar putea sa-L oblige pe Dumnezeu sa indeplineasca un lucru sau altul in legatura cu lumea atunci si anume, asa cum o doreste omul.
Toate sant in voia sfanta a lui Dumnezeu si, in iubirea Lui, El hotaraste cu fiecare dintre noi asa cum este bine.
De aceea desigur, ne impartasim si spre sanatatea sufletului si a trupului, asa cum Il rugam, dar avem atitia sfinti care au fost bolnavi. Unii s-au insandtosit pe loc, altii, nu. Pentru ca nu asta este cel mai important.
Noi avem proroci care au fost ucisi, noi avem mari sfinti, cum era Ioan Gura de Aur, care suferea de ulcer la stomac si de alte boli, si Apostolul Pavel se pare ca a avut metehne trupesti, asa ca nu acesta este scopul nu acesta este primul lucru pe care trebuie sa-l asteptam de la Dumnezeu, desi este bine sa le cerem intotdeauna si sa avem credinta ca le primim, dar sa nu ne tulburam daca acestea nu se intampla pentru ca Dumnezeu are si alte lucrari.
Scopul nostru trebuie sa fie transformarea noastra in madulare lucratoare ale iubirii lui Hristos.
Ierm. Savatie Bastovoi- Pretul iubirii
