Iubiții mei,
…Sfântul Isaias l-a numit glasul care strigă în pustie, pe când Sfântul Malahias l-a numit îngerul lui Dumnezeu, care privește calea înaintea feței lui Hristos.
Așadar, Sfântul Malahias a profețit cinstea de Înaintemergător a Sfântului Ioan Profetul, pe când Sfântul Isaias a vorbit în mod voalat de cinstea lui de Botezător. Căci Sfântul Ioan striga în pustie, pentru că „a fost Ioannis botezând în pustie și propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor” [Mc. 1, 4, BYZ].
Însă, până când Tatăl nu l-a trimis să boteze [In.1, 33], Sfântul Ioan a trăit cea mai mare asceză în pustie, asceză despre care mărturisește Mc. 1, 6.
Asceză care l-a făcut să fie un înger în trup, așa după cum și este iconizat.
Pentru că Sfântul Ioannis a fost hrănit și învățat de Îngerul Domnului în pustie, până în vremea când a fost chemat la propovăduire de Dumnezeu.
De aceea, viața sa a fost aspră, pentru că a fost o viață îngerească.
Și curățindu-se de patimi, de aceea a putut să vadă în mod extatic pe Duhul lui Dumnezeu „coborând și rămânând [καταβαῖνον καὶ μένον]” [In. 1, 33, BYZ] în Iisus Hristos, Domnul nostru.
Iar când Sfântul Malahias a spus că Sfântul Ioan „va privi calea înaintea feței lui Dumnezeu, a spus că el va privi fața lui Dumnezeu. Pentru că el L-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat la față și cu dreapta sa L-a botezat pe Cel fără de păcat.
– Însă ce a văzut Sfântul Ioannis sau cum L-a văzut el pe Iisus, de a înțeles că e Fiul lui Dumnezeu?
– L-a văzut extatic! L-a văzut în vedenie! Pentru că L-a văzut pe Duhul coborând și rămânând în Iisus Hristos și a înțeles că Iisus Domnul este „Cel care botează în Duhul Sfânt ”[In. 1, 33, BYZ].
Iar noi, până ajungem să avem vederi duhovnicești, datorită curățirii noastre de patimi, trebuie să credem vederilor duhovnicești ale Sfinților Lui și să le mărturisim cu toată inima. Adică să îl credem pe Sfântul Ioannis Botezătorul, pe cel încredințat în mod extatic de Dumnezeu.
Să credem că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu, că despre El a mărturisit Tatăl că e Fiul Lui și întru El S-a pogorât Duhul Sfânt.
Căci Botezul Domnului, așa cum spuneam ieri, a fost momentul maximei epifanii, a maximei revelări a lui Dumnezeu.
Pentru că atunci ni S-a revelat pe Sine întreaga Treime și noi am aflat că Dumnezeul nostru e treimic, e tripersonal. Și această mare revelație a lui Dumnezeu este fundamentul Bisericii și al vieții noastre creștine.
Căci Biserica și viața noastră creștină stau în slava Treimii. Iar noi binevestim și cinstim și ne închinăm Dumnezeului nostru treimic în toate Slujbele Bisericii, pentru că am făcut din viața noastră o viață închinată Dumnezeului treimic.
Pentru că atunci când noi spunem Dumnezeu, nu spunem doar Tatăl sau doar Fiul sau doar Sfântul Duh, ci Le pomenim la un loc, deodată, pe toate cele 3 persoane dumnezeiești.
Iar când spunem Biserică, noi nu gândim că ea e formată doar din cei de acum, care trăiesc pe pământ, ci ea e formată din toți membrii Bisericii, din toate locurile și din toate timpurile, Îngerii lui Dumnezeu făcând parte din Biserică.
Și când spunem viață creștină, noi spunem viață ortodoxă sau viață eclesială, pentru că viața creștină e viața Bisericii. Și Biserica e fundamentată pe harul Treimii și pe învățătura Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți, ierarhia Bisericii, de la Apostoli până azi, fiind propovăduitoarea dreptei credințe, slujitoarea cultului Bisericii și conducătoarea spre mântuire a tuturor celor
credincioși.
Iar Sfinții și Îngerii lui Dumnezeu nu mărturisesc altă credință decât cea a Bisericii, pentru că ei fac parte din Biserica lui Dumnezeu.
De aceea, noi, membrii Bisericii lui Dumnezeu, trebuie să prăznuim și să I ne închinăm lui Dumnezeu potrivit Tradiției Bisericii, cultul Bisericii fiind parte componentă din Tradiția Bisericii.
Iar în cărțile de cult noi avem cântări bisericești create cu sute de ani în urmă, pline de teologia Bisericii și pe ele le cântăm la slujbele zilnice ale Bisericii și nu inventăm texte simpliste
și la modă.
Căci credincioșii Bisericii sunt chemați la nevoință amplă, multiplă în Biserică. Ei trebuie să se
nevoiască, pe de o parte, cu înțelegerea teologică a cărților de cult ale Bisericii, iar, pe de altă parte, ei trebuie să se lupte cu patimile din ei înșiși și să se instruiască continuu.
De aceea, un ortodox care nu citește teologie, carenu se roagă continuu și nu se luptă cu patimile sale e un ortodox care șomează, care nu își înțelege menirea în Biserică. Pentru că menirea noastră e asceza, e continua luptă cu noi înșine, pentru ca să fim curați, să fim luminați, să fim cunoscători ai voii lui Dumnezeu, să fim oameni echilibrați și profunzi.
Ieșirile în decor, adică manifestările noastre păcătoase, nu au de-a face cu viața Bisericii, ci ele sunt propriile noastre neîmpliniri. Ele sunt eșecuri personale.
Dacă patimile noastre sunt vii în noi e semn că nu le-am luat în serios. Și dacă ele ne stăpânesc, înseamnă că trăim fără grijă, fără evlavie, fără frică de Dumnezeu.
Căci Sfântul Ioannis Botezătorul este exemplul nostru de azi, tocmai pentru că el nu considerat lupta cu patimile o joacă, ci a considerat-o cea mai serioasă luptă a vieții noastre. Și ca el au făcut toți Sfinții lui Dumnezeu.
Pentru că la toți găsim multă nevoință, multă citire, multă slujire, multă milostenie, multă iertare, multe vederi extatice și înțelegeri dumnezeiești.
Pentru că viața ortodoxă e o viață integrală, e o viață care se ocupă de toate în același timp. Ea se ocupă și de slujirea lui Dumnezeu și de cea a oamenilor, ea se ocupă de viața noastră interioară, dar și de viața noastră socială, ea cuprinde și mersul la Biserică, dar și mersul la Bibliotecă și la Școală.
Și dacă înțelegem viața ortodoxă în toată complexitatea ei, atunci suntem oamenii lumii noastre, fără ca să fim mai puțin și oamenii lui Dumnezeu.
Pentru că mulți trăiesc cu frica să nu își piardă identitatea religioasă dacă locuiesc într-o lume plurală, dacă citesc, dacă comunică, dacă întâlnesc persoane de altă credință și religie sau care disprețuiesc orice formă religioasă. Însă această frică e una puerilă, atâta timp cât noul e văzut doar sub aspect negativ.
Pentru că noul nu e numai un pericol, ci poate fi și o mare binecuvântare.
Iar mie nu mi-a fost niciodată frică de noutate, de întâlnirea cu alții, care nu sunt ca mine, nu mi-a fost frică de cartea care „îmi fură” credința sau mi-ar puteao „falsifica” în mine, pentru că eu m-am raportat la nou sau la alții de pe poziția celui care vrea…să îl/îi înțeleagă.
Când onlineul a intrat în viața mea, eu am văzut imediat în el oportunitatea dialogului, a creației și a învățării continue, pe care onlineul ne-o dăruie din plin. Nu m-am uitat la ce e negativ în el, nu m-am gândit în primul rând la pericole, la oameni care fură date și identități, și nici nu m-am pierdut în imensitatea lui.
Ci, ca atunci când intri într-o bibliotecă și vrei să scrii ceva, eu m-am dus la raftul cu așteptările mele și am legat munca vieții mele de interfața onlineului și am devenit o persoană publică, cu vizibilitate muncită pe fiecare zi, și nu am pierdut timpul cu jocuri, cu filme, cu discuții interminabile online.
Pentru că astfel m-aș fi epuizat în lucruri pătimașe și nu aș fi fost creativ ca acum.
Tot la fel folosesc și telefonul, televizorul, aparatul de fotografiat, scanerul, alte aparate de uz casnic: ca slujitoare ale muncii mele teologice. Pentru că atât tehnologia, cât și bibliotecile, cât și întâlnirile cu oamenii, oricare ar fi ei, nu te destramă interior dacă tu ai credință fermă, obiective clare și valori bineprecizate, ci toate te personalizează, te îmbogățesc, te înmulțesc interior, sunt un real folos pentru tine.
Așa că dependența de jocuri, filme, plăceri, cât și frica de nou și frica de alții nu se nasc din cauză că ai o viață duhovnicească prosperă și profundă, ci pentru că te lași dus de moda lumii, ca unul care nu știi în ce crezi și nici nu știi ce vrei.
Pentru că întâlnirea cu un teolog, cu un artist, cu un militar, cu un inginer, cu un medic, cu un inventator, cu un cioban, cu un vânzător în piață, cu o mamă care alăptează, cu un tânăr care își dă bacalaureatul, cu un bătrân care știe multe nu sunt decât întâlniri binecuvântate,
dacă vorbiți lucruri serioase, lucruri trăite, lucruri verificate.
Iar eu mă umplu de vorbă cu oameni de tot felul și intru în viața lor pe nesimțite, pentru că, în inima mea, eu nu pun garduri între mine și oameni, ci toți pot să intre în inima mea, cum ar intra pe o ușă…
Și dacă întâlnirile cu oamenii ne schimbă, pentru că învățăm lucruri importante în cadrul lor, atunci e un lucru foarte bun. Pentru că Dumnezeu vrea să ne schimbăm mereu în bine, din bine în și mai bine, în cadrul relației cu El și cu semenii noștri.
Așadar, iubiții mei, astăzi, la sinaxa Sfântului Ioan ne-am adunat nu numai ca să fim unii lângă
alții, ci și unii în alții! Pentru că trebuie să ne purtăm unii pe alții în inima noastră, ca unii care suntem împreună frați și surori întru Domnul.
Trebuie să ne purtăm unii pe alții în inima noastră, adică să ne iubim unii pe alții. Pentru că iubirea e cea care îi îmbrățișează pe toți și învață de la toți, care ia aminte la toți și are
ochi pentru toți, care face lucruri bune în favoarea tuturor și care vede mântuirea ca pe o comuniune a tuturora cu Dumnezeu și între ei.
Iubirea zidește și nu dărâmă. Iubirea așteaptă îndreptarea oamenilor. Iubirea propovăduiește toată ziua, pentru că știe că sămânța credinței trebuie semănată în orice clipă.
Iubirea nu e o vorbă, ci e o viață plină de fapte.
Iubirea nu are doar praznic, ci ea e zilnică.
De aceea, dacă vrem să fim ai lui Dumnezeu, care e Iubire, trebuie să ne facem ai Iubirii pe fiecare zi.
Trebuie să iubim oamenii, să credem în schimbarea lor, să credem în nevoile lor personalizatoare și să îi ajutăm să își înțeleagă aceste nevoi.
Adică să îi ajutăm pe oameni să își conștientizeze nevoia de frumos, de bine, de iubire, de răbdare, de delicatețe, de măsură în fapte și în cuvinte. Să îi ajutăm să își vadă nevoia lor de comuniune, de întrajutorare, de punere în lucrarea Bisericii.
Căci atunci când cei credincioși trăiesc și acționează ca mădulare vii ale lui Hristos, ei încep să
trăiască ca oameni ai iubirii.
Dumnezeu să ne întărească în tot ceea ce facem!
Dumnezeu să ne bucure în orice înțelegere bună pe care o primim de la El! Dumnezeu să ne înrădăcineze în orice faptă evlavioasă, prin care toată Biserica se folosește și se bucură!
Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 12
