„Păcatul este o încercare de a umple un gol”.– Simone Weil

Din cele mai vechi timpuri a existat în mintea multor oameni un dezechilibru nedrept privind necesitatea fidelității sexuale şi a responsabilității.


Greutatea a atârnat mai mult pe umerii femeii, decât pe cei ai bărbatului. Aceasta se datoreşte în parte unei moşteniri neproporționale pe care am putea‐o numi în limbajul modern „patriarhalism sexist”.

Acolo unde soția e considerată proprietatea soțului ei, ea trebuie să rămână fecioară până la căsătorie, iar apoi „credincioasă” bărbatului ei.

Cu puține excepții, bărbatul nu suferă de astfel de îngrădiri. Cel puțin în teorie, dacă nu în practică, lucrurile se schimbă o dată cu „schimbarea radicală” adusă de Iisus Hristos.

Afirmația Sfântului Pavel – „în Hristos nu este nici bărbat, nici femeie” – are în vedere abolirea inegalității sociale şi culturale între sexe. Ea se referă, de asemenea, la faptul că, în Hristos, bărbații şi femeile poartă în aceeaşi măsură responsabilitatea pentru susținerea unui ethos
moral necesar pentru păstrarea integrității vieții familiale.

Bărbatul mai trebuie să împlinească, la fel ca soția, poruncile din Efes. 5.

Dacă soția „se supune” bărbatului ca lui Hristos, această supunere o reflectă pe cea a Bisericii în relația ei cu Hristos.
La fel, dacă bărbatul este capul familiei, acest lucru oglindeşte relația lui Hristos cu Trupul Său, Biserica.

Bărbatul are datoria de a‐şi iubi soția aşa cum „Hristos a iubit Biserica şi S‐a dat pe Sine pentru ea” dintr‐o dragoste jertfelnică şi dezinteresată.


Cheia acestei relații reciproce ne‐o oferă versetul care introduce întregul pasaj: Efes. 5, 21: „Supuneți‐vă unul altuia” din respect pentru Hristos, ca act de adorare a lui Hristos.

Cu alte cuvinte, supunerea este reciprocă.

Ea implică ambele părți, dar într‐un mod diferit: soția prin acceptarea bărbatului ca şi cap al familiei, iar bărbatul prin iubirea oferită soției sale.


Datoriile şi obligațiile relației conjugale sunt reciproce şi egale. Soțul şi soția exercită funcțiuni diferite în sânul familiei, la fel cum preotul şi laicul o fac în „familia” comunității parohiale.

Totuşi, aceste funcțiuni sunt complementare, fiind eficace doar atâta timp cât se bazează pe egalitatea deplină şi necondiționată a fiecărei părți implicate.


Autentica ierarhie, în cadrul Sfintei Treimi sau în Biserică, presupune o stare de egalitate.

Ordinea în sânul Treimii depinde de originea şi funcțiunea fiecărui ipostas: Tatăl este sursa, cauza şi izvorul nenăscut al Fiului şi Duhului, precum şi al întregii creații; Fiul este născut din veci de Tatăl şi are în iconomia divină rolul de (Descoperitor), Izbăvitor şi Mântuitor; Duhul purcede din veci din Tatăl şi e trimis, în cadrul aceleiaşi iconomii, de Tatăl prin Fiul să creeze, să inspire, să sfințească şi să susțină Biserica.

Totuşi, această lucrare complementară este posibilă doar pentru că cele Trei Persoane împărtăşesc aceeaşi ființă şi voință divină.


În cadrul Bisericii, relațiile ierarhice sunt de asemenea stabilite: de origine – botezul şi hirotonia oferite prin puterea divină, şi de funcțiune – serviciul specific asumat de ierarhia formată din episcop, preot, diacon şi laic.

Episcopul este păstorul conducător şi apărătorul unității, fiind chemat să rostească cu adevărat
„cuvântul adevărului”; preotul e „părintele” comunității şi oficiantul Sfintelor
Taine; iar laicul e trimis spre a da mărturie … lumii întregi.

Dacă putem vorbi de hirotonie ca Taină ce oferă „harul divin”, putem de asemenea susține că acest har „vindecă ce e bolnav şi oferă ceea ce lipseşte”. El nu conferă însă vreun statut sau
valoare ontologică specială.

Ierarhia presupune şi chiar reclamă egalitatea deplină a membrilor săi, egalitate ce derivă din statutul de persoane create după chipul lui Dumnezeu şi chemate în aceeaşi măsură la asemănarea divină.


Acelaşi lucru se întâmplă în cadrul familiei.

Dacă se poate vorbi de o ordine ierarhică între soț, soție şi copii, acest lucru se face cu referire la originea lor, exprimată funcțional în termeni de roluri specifice de tată, mamă şi copil.

Aşa cum se arată în Efes. 5, 21/ 6, 4 şi Col. 3, 18‐22, aceste roluri privesc datoriile şi
responsabilitățile celor care se împărtăşesc în mod egal de noua viață în Hristos.


Nu se poate vorbi de vreo superioritate spirituală sau ontologică a unui rol anume.


Şi totuşi aceste roluri sunt specifice fiecăruia în parte.

Chiar dacă soțul de azi este sau nu cel care întreține familia şi chiar dacă soția se ocupă sau nu de problemele casnice, ei îşi pot împlini posibilitățile şi responsabilitățile doar atâta
timp cât îşi asumă rolul patern şi, respectiv, matern în cadrul familiei.

Desigur, există astăzi mai multă confuzie ca niciodată cu privire la conținutul acestor roluri.
Motivul nu este însă vreo ambiguitate în funcțiunile stabilite în mod divin în sine, ci mai degrabă este vorba de o devalorizare a specificității de gen care s‐a petrecut în societatea occidentală în ultimele decenii.

Biserica priveşte critic „unisexismul” pentru că acesta promovează devalorizarea de care vorbeam sfârşind într‐un amestec al rolurilor celor două sexe.

Dacă mănăstirile noastre insistă ca femeile să poarte fustă în loc de pantaloni şi dacă unele parohii îndeamnă încă femeile să‐şi acopere capul, aceasta se petrece în primul rând pentru a înțelege şi respecta specificitatea de gen şi pentru a evita orice confuzie.

La fel, în sânul familiilor, Biserica îndeamnă cuplurile să‐şi împlinească rolurile specifice, recunoscute în toate culturile ca patern şi matern, oricât de dificil ar fi să definim exact aceşti
termeni.

S‐a afirmat pe bună dreptate că problema teologică majoră a zilelor noastre o constituie problema sexualității şi a genului. În această privință, există o dezbatere curentă ce vizează sensul paternității şi al maternității.

Pentru trasarea specificului celor două roluri, s‐au folosit termeni ca „activ/pasiv”,
„jertfelnic/receptiv”, „protector/educator” şi „după chipul lui Hristos/după chipul
Duhului”.

Nici unul însă nu este potrivit, întrucât se poate uşor demonstra că fiecare expresie se referă atât la bărbat (soț) cât şi la femeie (soție).

Dezbaterea, ce include căutarea unui limbaj teologic adecvat, este totuşi necesară şi folositoare.


Aşa cum afirma J. Potter Stewart referindu‐se la pornografie, putem spune despre specificitatea de gen că nu o putem defini cu exactitate, dar o putem recunoaşte.


Acest lucru confirmă o intuiție veche precum narațiunea Genezei: genul este un element esențial şi durabil al umanității noastre, o funcțiune a naturii noastre umane „personalizate”.


Am insistat atât de mult asupra acestui subiect, întrucât este foarte important în discuția privind comportamentul sexual. Dacă genul şi expresia sa sexuală nu are nici importanță ontologică şi nici una spirituală, atunci comportamentul sexual se reduce la viața pământească, fără nici un fel de consecințe viitoare.


În acest caz, moralitatea sexuală ar fi o simplă problemă psihologică sau sociologică, şi nu una teologică.

Pe de altă parte, dacă sexele sunt ontologic egale şi complementare, împărtăşind o natură comună, dar oglindind, în moduri adecvate genului lor specific, frumusețea şi perfecțiunea naturii divine, atunci conduita sexuală influențează direct creşterea persoanei în asemănarea cu Dumnezeu.


Tradiția ortodoxă susține acest punct de vedere. După ce am accentuat semnificația eternă a genului, ne‐am referit şi la egalitatea ontologică a sexelor, pentru a combate „sexismul” şi exploatarea sexuală, dar şi pentru a situa comportamentul sexual în cadrul legământului eshatologic şi sacramental ce conferă soțului şi soției o responsabilitate egală în atingerea prin har a îndumnezeirii existenței lor personale.

Nimic din ceea ce putem spune despre sexul extra‐conjugal sau homosexualitate – sau, de exemplu, despre avort şi fertilizare in vitro – nu are vreo importanță teologică dacă nu afirmăm de la început că, în ochii lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia sunt (prin fire) ontologic egali
şi că fiecare gen posedă propria valoare eternă.

Preot Prof. Dr. John Breck – Darul sacru al vietii

17 Shares