Au trecut deja treizeci de ani de atunci. Câtă frământare, câtă tulburare, câte speranţe şi visuri au murit în toţi aceşti ani ce au trecut de la Revoluţia Română! Şi îi spun revoluţie, deşi am tot oscilat în ultimii ani, gândindu-mă la manipularea care a însoţit acel eveniment. Da, a fost revoluţie, dar nu revoluţia la care ne aşteptam cu toţii. De fapt, ceea ce am făcut noi nu a însemnat o revoluţie, ci am participat la revoluţia organizată de alţii. Am ieşit în stradă, am strigat, am fugărit terorişti (sau ei ne-au fugărit pe noi) şi, cumva, am luptat pentru libertate şi adevăr, ne-am riscat viaţa, unii dinte noi au şi murit, dar nu noi am făcut revoluţie. Revoluţia nu ne-a fost „confiscată”, cum se spune, căci nu a fost niciodată a noastră.

De altfel, mă întreb câte dintre revoluţiile din țările creştine, din ultimii 230 de ani, au aparţinut creştinilor. Probabil că nici una. Popoarele creştine, chiar dacă suferă, rabdă. Dar, ca un accident al istoriei, odată cu anul 1789, ce marchează începutul sângeroasei Revoluţii Franceze, s-au înmulţit revoluţiile, toate progenituri ale celei dintâi. A noastră a fost în acest sens o aniversare la 200 de ani de la cea franceză, că tot ne considerăm noi atât de înfrăţiţi cu francezii în istorie.

Ceauşescu a fost omorât, ca şi Ludovic al XVI-lea, ca o încununare a Revoluţiei. Numai că el i-a supărat, se pare, mai mult pe organizatorii revoluţiilor, căci a fost omorât chiar în ziua sărbătoririi Naşterii Domnului. Asta, pesemne, pentru a întina chiar fiinţa acestei sărbători cu o jertfă umană, aşa cum se făcea în lumea păgână. Da, deşi noi credeam atunci că ni se deschiseseră porţile libertăţii şi ale credinţei, de fapt, se celebra intrarea României într-o nouă eră, pe care adevăraţii revoluţionari și-o doreau și mai puţin creştină decât epoca comunistă.

Epoca televiziunii ca instrument al manipulării politice ‒ ecranul lui Orwell ‒ debuta pentru români chiar din ziua de 22 decembrie. Pe micul ecran ne erau prezentaţi adevăraţii revoluţionari, nu alţii decât urmaşii celor care făcuseră şi revoluţia precedentă, cea comunistă, din România. Şi mă refer în primul rând la Petre Roman, fiul lui Walter Roman, născut Ernő Neuländer, „tătucul” Anei Pauker, unul dintre conducătorii bolşevici ai poporului român în „epoca de aur” a bolşevismului din ţara noastră. Petre Roman nu a fost decât unul dintre ei. Şi, ca să vă convingeţi că revoluţia aceasta nu ne-a aparţinut nouă, ca popor creştin, prima lege pe care o dă guvernul revoluţionar este liberalizarea avortului. Cu alte cuvinte, era astfel legalizată jertfirea copiilor pe altarele plăcerii sau, mai precis, pe altarele însuşi zeului Baal al evreilor, cel care, pentru aceste jertfe, le făgăduia bunăstarea (tradusă în vremurile noastre prin mai mult confort).

Aşadar, după omorârea lui Ceauşescu, cel care interzisese avortul şi astfel se născuseră circa patru milioane de copii în România, urma şi semnalul de start al omorârii în masă a poporului român nenăscut. Desigur, chiar și numai aceste două lucruri sunt de ajuns pentru a înţelege de ce am ajuns la sapă de lemn, cu milioane de români în emigraţie şi cu mult mai multe milioane „sedați” şi condiţionați de televizoare şi internet să facă cele mai proaste alegeri pentru viaţa lor şi a urmaşilor lor.

A fost revoluţie, pentru că, la fel ca la 1789, a curs sânge, sânge nevinovat. A fost revoluţie, pentru că s-a stârnit multă ură, ură care s-a revărsat în tot ceea ce a urmat de atunci şi până astăzi în lumea politică şi socială românească. Nu numai ură, ci şi distrugere a tot ceea ce a fost și, mai ales, a tot ceea ce a avut poporul român mai bun. Indirect, dar mai persuasiv şi mai eficient decât în vremurile de persecuții, i-a fost batjocorită credinţa, sădindu-se necredinţa şi imoralitatea în noua generaţie, formată după chipul omului nou al Revoluţiei Franceze ‒ o generație lipsită de Dumnezeu, ba chiar antihristică în multe cazuri şi cât se poate de decăzută în patimi urâte, stricătoare de suflet.

Revoluţia lui Cain

Politic vorbind însă, nu a fost nici o revoluţie. Cei care conduceau ţara din spatele lui Ceauşescu înainte de 1990 au condus-o şi după. Generalii de Securitate şi proletcultiştii de dinainte au devenit brusc revoluţionari şi mari luptători pentru democrație şi capitalism şi, ca atare, s-au îmbogăţit peste noapte, rămânând foarte vocali, ca şi înainte de ‘90. Chiar şi marii noştri intelectuali, casnici de-ai lui Gogu Rădulescu sau, oricum, bursieri în străinătate în vremea comuniştilor, au devenit directorii de opinie ai culturii româneşti. Deci, din acest punct de vedere, nu s-a schimbat nimic. Dimpotrivă, s-a trecut la planul doi de înrobire bolşevică a poporului român de către forţele întunericului.

Problema noastră însă nu este decât că noi chiar am crezut că a fost o revoluţie. Suferim, pentru că ne-am bucurat de moartea lui Ceauşescu în zi de Crăciun şi pentru că nimeni nu a protestat la guvern când s-a dat legea avortului. Dimpotrivă, ne-am folosit de aceasta şi de tot ce a urmat ca de niște adevărate acoperăminte ale păcatelor, unele dintre ele strigătoare la cer.

Mă doare însă să văd că şi acum, la 30 de ani de la acel trist eveniment, nu am înţeles nimic din lecţia pe care Domnul ne-a dat-o în tot acest timp. Ne urâm şi ne contrazicem. Credem în cei care ne manipulează ca în cuvântul Evangheliei. Mergem la biserică şi ne considerăm un popor religios, dar alegerile noastre de viață vorbesc adesea despre cu totul altceva.

De fapt, tot necazul ne vine din faptul că nici acum nu înţelegem ce înseamnă cu adevărat o revoluţie. Ştiţi care a fost prima revoluție pe care făcut-o omul în istorie?

Nu alta decât revoluţia lui Cain. Acesta, înciudat că Domnul a căutat la jertfele lui Abel şi nu la ale sale, în loc să se pocăiască, după cum Însuşi Domnul îl îndemnase, își omoară mişeleşte fratele. Astfel, în loc să biruiască ispita diavolului, din invidie şi ură îşi omoară fratele, vrând ca prin forță și crimă să-l înlăture pe cel despre care credea că stă în calea fericirii sale. Urmaşii lui Cain sunt făuritorii civilizaţiei materiale, după cum observa Cuviosul Sofronie de la Essex, revoluţionarii prin excelență, căci demersul lor, culminând cu ameninţarea lui Lameh, nu Îl ia în calcul pe Dumnezeu. Abia după naşterea lui Enoh, spune Sfânta Scriptură, oamenii încep din nou să cheme numele Domnului Dumnezeu.

Aşadar, revoluţionarii în istorie nu sunt alţii decât „fiii oamenilor”, cei ce luptă ca, prin mijloacele materiale, să revoluţioneze istoria şi să-şi impună supremaţia. Aceasta este, de fapt, revoluţia sâgeroasă, ceea ce îndeobşte numim revoluţie. De cealaltă parte sunt „fiii lui Dumnezeu” cf. Facere 6:2, cei care nu urăsc, ci iubesc, nu omoară, ci se jertfesc, care nu prin mijloacele materiale, ci prin Duhul lui Dumnezeu slujesc, nu însă la edificarea unei noi civilizaţii, ci la lucrarea de mântuire a lumii.

Ce ar fi trebuit să facem noi la Revoluţie? Cu siguranţă, să nu urâm, ci să ne rugăm! Marii mărturisitori ai temniţelor comuniste, sfântul închisorilor Valeriu Gafencu şi ceilalalţi ne arătaseră calea. Revoluţia adevărată, singura în Hristos, nu poate fi decât revoluţia lăuntrică. Ura trebuie îndreptată către omul vechi, care se hrăneşte cu dulceaţa păcatelor. Schimbarea nu înseamnă, în acest sens, decât reînnoirea, renaşterea în Hristos. Dacă mult mai puţini decât cei care am ieşit în stradă am fi înţeles nevoia unei astfel de schimbări, poate că lumea românească ar fi fost astăzi altfel, la înălţimea jertfei şi izbânzilor duhovniceşti ale generaţiei mărturisitorilor din închisorile comuniste.
Din nefericire însă, televiziunile şi duhul lumii au atras poporul într-o cu totul altă direcţie, într-o capcană pe care nici măcar nu o conștientizăm și, de aceea, nici nu ne zbatem să ieşim din ea. Vinovaţii sunt întotdeauna în afara noastră ‒ cineva trebuie permanent criticat. Acum e vorba de PSD sau PNL, de Dăncilă sau Iohannis, însă câţi înţeleg că aceştia nu sunt decât exponenţii unei stări de fapt îngăduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre, pentru lepădarea noastră implicită de El? Atât timp cât nu l-am biruit pe duşmanul din lăuntrul inimii noastre, nici pe cel dinafară, din societatea românească, nu-l vom putea birui. Vom deveni, pas cu pas, sclavi ai străinilor, asemenea poporului lui Israel, pentru că, înainte de toate, suntem sclavii propriilor patimi.

Revoluția schimbării lăuntrice

Într-o lume care se scufundă în păcat şi, mai mult, în bezna lipsei totale a înţelegerii raţionale şi a conştiinţei, poporul român are binecuvântarea să fie certat de Domnul pentru păcatele sale, ca să se întoarcă, precum turma risipită, la Păstorul cel Bun al său. Aceasta este calea, singura care ne mai rămâne, căci, una câte una, toate oportunitățile lumii acesteia, confortul şi plăcerile se vor împuțina, odată cu lipsa materiei care să le hrănească. Între străini vom fi priviţi ca străini, iar pacea nu ne-o vom mai găsi nicăieri altundeva. Și toate acestea, cu un singur scop: de a ne curăţi cu bărbăție ţarina sufletului de patimile cele de ocară, luptând cu ajutorul Numelui lui Dumnezeu împotriva tuturor gândurilor care ne vin de la stăpânul întunericului.
Nu am pierdut nimic, ci doar am câştigat, atâta timp cât înţelegem lecţia istoriei pe care ne-a dat-o Domnul în ultimii 30 de ani. Pentru poporul român, politic vorbind, Revoluţia nu a însemnat decât predarea noastră în mâinile străinilor. Ignoranța în care suntem ţinuţi este puterea lor, adevărul presei, o minciună, pacea, un perpetuu război lăuntric al patimilor, iar libertatea propusă, desigur, nimic altceva decât sclavie. Acestea sunt regulile de aur ale lui Orwell, ale oricărui sistem totalitar al lumii acesteia, mai ales ale epocii micului ecran. Aşadar, dacă vrem să ieşim din cercul vicios al minciunii instituţionalizate, globalizate, al sclaviei patimilor în care suntem prinşi, nu avem decât să alegem calea, singura pentru poporul lui Dumnezeu, calea pe care a ales-o Însuşi Fiul Său, calea Crucii.

Bunăoară, pe calea Crucii şi a smereniei, pe calea războiului cu propriile patimi şi a răbdării, pe calea căderii de o mie de ori şi a ridicării cu toată nădejdea în iertarea lui Dumnezeu putem ajunge, dacă nu la o viaţă într-o Românie mai frumoasă, cel puţin la nădejdea de a câştiga Împărăţia lui Dumnezeu. Noi, ca ortodocşi, avem această șansă, nu ne lipseşte nimic ca să ne îndumnezeim, iar aceasta este bogăţia noastră cea mai mare şi tocmai de aceea nu vom avea nici o scuză când vom merge la Judecată: cum că străinii sau trădătorii, Dăncilă sau Iohannis, PSD-ul sau USR-ul au fost vinovaţi pentru ce am ajuns noi. Revoluţia, singura revoluţie care ne rămâne de făcut este revoluția schimbării lăuntrice, a pocăinţei pentru tot ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani, de la omorârea acelor oameni în ziua de Crăciun până la toate uciderile trupeşti şi sufleteşti la care am luat parte, cel puţin prin acceptare pasivă şi neîmpotrivirea la păcat. Numai aşa vom putea renaşte duhovniceşte în Hristos, Cel care, prin a Sa Naştere, ne cheamă an de an să-L primim în adâncul peşterii inimii noastre, departe de zbuciumul lumii, de tulburarea patimilor, în pacea cea adevărată, singura, cea a harului lui Dumnezeu.

Virgiliu Gheorghe

Sursa : Familia Ortodoxa

Comentarii

comments