Iubiții mei,
Există o frază în Evanghelia de azi [Mt. 25, 14-30] care enervează pe omul necăjit…
Îl enervează dacă nu o înțelege cum trebuie.
Dacă nu o înțelege în contextul ei.
Și anume sentința Domnului de la 25, 29:
„tot celui care are i se va da și va avea din belșug, dar de la cel care nu are și ceea ce are i se va lua de la el” [cf. GNT].
Pentru că, înțeleasă în raport cu lumea de acum, Îl face pe Dumnezeu un monstru de nedreptate.
„Adică, cum, celui care are…și are din destul…Dumnezeu îi mai dă…și îi tot dă…iar mie, celui care nu am, Dumnezeu îmi ia și ceea ce am? Ce fel de Dumnezeu e acesta, Care poate fi atât de nedrept cu omul amărât, necăjit, sărăcit”.
Numai că parabola de față, în 25, 29, e în spațiul veșniciei…e o discuție după a doua Sa venire întru slavă…când Dumnezeu Se judecă cu oamenii.
Pentru că la 25, 19 ni se spune că Stăpânul slujitorilor a venit să se socotească [în] cuvânt [sunai,rei lo,gon] cu ei.
Așa că nu e vorba despre acum, despre clipa de față…ci despre cum ne va găsi
Dumnezeu la judecata Lui.
Unde trebuie să avem multe frumuseți în noi, multe fapte bune, multă teologie…și de aceea, cui are multă sfințenie în el Dumnezeu îi va da Împărăția pe măsura lui…iar cel care nu are fapte demne de Dumnezeu și de oameni…va duce cu el, în Iad, tot binele pe care nu l-a făcut…dar era în stare să îl facă.
Și înțelegându-se corect timpurile parabolei, că există o vreme a punerii talanților în lucru…și o vreme a judecății, versetul, în mod potențial rău înțeles, vorbește despre dreptate…și nu despre favorizarea, din partea lui Dumnezeu, a
bogaților în detrimentul celor săraci.
De fapt parabola nu este despre bogați și săraci în lucruri materiale ci despre bogați și săraci în daruri duhovnicești.
Pentru că darurile duhovnicești se înmulțesc nu când sunt folosite în mod personal ci când se pun în slujba întregii Biserici și a întregii lumi.
Și ați văzut ce sunt Sfinții pentru întreaga lume: izvor de har și de binecuvântare, izvor de minuni, izvor de înțelepciune și pentru oamenii
Bisericii și pentru cei din afară, pentru întreaga umanitate.
Căci atunci când înmulțești duhovnicește darurile lui Dumnezeu înmulțești frumusețea și binele în oameni.
Iar dacă ai glas frumos și nu cânți pentru Dumnezeu, dacă ai știință de carte și nu traduci, nu scrii, nu propovăduiești dreapta credință, dacă ai forță de muncă și nu muncești pe măsura capacităților tale, dacă ai idei bune și le lași să se
ofilească…îngropi talantul.
Îți îngropi potența ta, puterea ta de lucru.
Și în loc să faci lucruri imense…nu faci nimic.
Te scalzi în apa de la mal…pentru că nu vrei să intri în ocean, să suferi și să transpiri și să te obosești pentru lucruri mari, cu adevărat importante.
Te anulezi interior…pentru că nu vrei să lucrezi valoric.
Și asta înseamnă să ai multe daruri sau puține…și, datorită unei conjuncturi, a unui om, a unui gând drăcesc…tu să renunți la tot ce ești și poți să faci.
Aminteam și altă dată despre cataclismul pierderii încrederii în ceea ce ești și poți să faci.
Și, mai ales, despre cei care te forțează să devii altul decât ești.
Iar adevărații criminali ai umanității sunt cei care ucid speranțele, visele, vocațiile oamenilor.
Care ucid potențele.
Care nu îi lasă pe oameni să fie ei înșiși.
Cum am fi avut stejari seculari…dacă înaintașii noștri ar fi tăiat fiecare puiet de stejar?
Cum să mai ajungem tineri de căsătorit…dacă părinții ne ucid din fașă?
Cum să se mai nască genii și eroi și Sfinți ai credinței, dacă noi nu-i încurajăm pe oamenii cu mulți talanți, pe cei care trag istoria după ei, ci încurajăm impostura?
Așa că nu e vinovat doar cel care își ascunde talantul…și renunță la profesorat și la preoție, la medicină și pictură și devin afaceriști…ci și mediul social și statul care nu protejează și nu promovează oamenii valorici.
Răspunderea e a multora și nu doar a persoanei în cauză!
Și de aceea Dumnezeu nu judecă persoana în indiferență față de contextul în care a trăit ci, dimpotrivă, vede ce a făcut și ce nu a putut să facă sau nu a fost lăsată să facă.
Însă Evanghelia de astăzi e despre iubirea lui Dumnezeu cu noi, cu toți oamenii, pentru că pe toți ne consideră slujitorii Săi.
Și tuturor ne dă daruri pe măsura dorinței noastre de a face binele și în măsura în care ne umplem de binele slavei lui Dumnezeu.
Căci darurile duhovnicești nu se primesc, ca o avere, doar când te naști…ci ele sunt și o avere pe care ți-o agonisești pe măsura râvnei cu care te
despătimești și a iubirii pe care o ai față de Dumnezeu și de oameni.
Iar viețile Sfinților ne arată faptul, cum pas cu pas ei au înaintat în daruri duhovnicești tot mai mari, pe măsură ce erau cu totul intrați în căutarea
lui Dumnezeu și în împlinirea poruncilor Lui.
Părintele Patriarh Daniel, în predica la această duminică, vorbește despre
responsabilitate. Și, totodată, despre faptul că ele, darurile duhovnicești, fiind de la Dumnezeu, nu sunt voința noastră în primul rând…ci răspunderea noastră pentru ceea ce am primit.
Lucru pe care, atunci când ne e greu…când suntem ispitiți și chinuiți în chip și fel…trebuie să ni-l aducem aminte: și anume că Dumnezeu e Cel care dorește ca noi să lucrăm darul, harisma, vocația, talentul nostru.
Și că a renunța la ceea ce putem și știm să facem…e o renunțare la cooperarea cu Dumnezeu, cu Cel care ne sprijină efectiv în lucrarea noastră.
Și omul de știință, omul de creație, omul pe patul suferinței, omul care muncește, omul care caută…simte în continuu cum Dumnezeu îl ajută,
îl călăuzește, îl vrea într-un anume fel.
Dar, totodată, El ne face să ne sporim admirația și iubirea față de alții, tocmai pentru că alții au daruri care nouă ne lipsesc…dar care ne împlinesc. Și faptul că ascult muzică, pe care eu nu știu să o compun sau că folosesc o mașină, care nu știu cum funcționează și pe care nu o pot crea și că beneficiez de truda multora, care au lucrat în domeniul lor, și în urma cărora eu adun roadele
cunoașterii…înseamnă o înțelegere profundă a faptului că diversitatea valorică, a darurilor lui Dumnezeu, ne personalizează și ne unifică
interior și între noi.
Iar de aici, de la ceea ce ne lipsește…și de la ceea ce ne împlinește vine concilierea și reconcilierea.
Numai pe măsură ce mă înțeleg tot mai mult, în bunele și relele mele…și îi văd și pe alțiitot la fel de corect și de profund, ca pe mine însumi…înțeleg nevoile mele și limitele mele.
Înțeleg ce pot să fac singur…și ce nu pot să fac…doar de unul singur.
Înțeleg că trecutul nu se poate schimba, dar că, privind cu înțelegere trecutul umanității putem să găsim puncte de sprijin pentru dialog, pentru
cooperare…pentru iertare.
Apusul a pierdut mult, enorm de mult prin tăierea lui de la Biserică dar și-a dezvoltat lucruri de care avem nevoie.
Avem nevoie de tradițiile teologice, culturale și științifice ale eterodocșilor pentru că avem nevoie de tot ceea ce înseamnă valoare.
Avem nevoie de a înmagazina tot mai mult la nivelul informației și al experienței și de a decanta interior lucrurile.
Pentru că una dintre marile cerințe ale lui Dumnezeu de la noi e aceea de a privi și trăi lucrurile prin slava Lui, prin iubirea Lui de oameni.
Și iubirea de oameni înseamnă a dori ca toți să–L cunoască cu adevărat pe El și să se bucure de relația reală cu El.
Iar în finalul predicii de față, vă rog din toată inima, să nu minimalizați nicio persoană și nicio posibilitate de cunoaștere!
Luați toate cu înțelegere și cu mulțumire, ca din partea lui Dumnezeu!
Pentru că și atunci când noi nu vedem ce urmează, când nu știm cum să ieșim dintr-un impas, când nu știm…ce va fi…El deja știe totul…și ne călăuzește spre împlinirea noastră.
Numai că nu trebuie să dezertăm din vocația/ chemarea noastră, adică din voia lui Dumnezeu cu noi.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus –Praedicationes vol.6
