Cine sunt cei mai mari păcătoşi? „Criminalii, hoţii, violatorii, homosexualii, ereticii etc.” La această întrebare fiecare răspunde cu uşurinţă. O caracteristică este comună însă marii majorităţi a răspunsurilor: cele mai mari păcate sunt cele pe care le fac ceilalţi. Beţivii spun că fumatul e un mare păcat, fumătorii îi arată cu degetul pe desfrânaţi, aceştia îi arată cu degetul pe drogaţi, drogaţii îi arată cu degetul pe homosexuali, homosexualii îi arată cu degetul pe oamenii violenţi, aceştia îi arată cu degetul pe alţii, şi tot aşa.

E reconfortant să stai la televizor la ştiri şi să auzi că un ministru a fost prins cu mâna în sacul cu bani al ministerului, că o prostituată i-a furat banii unui poliţist care îi testase reflexele erotice, că un preot şi-a făcut casă parohială cu banii cu care trebuia să refacă pictura bisericii. „I-auzi, ce nenorocit!”. Sau: „Asta e de-a dreptul târfă, degeaba face pe îngeraşul”. Comentarii de acest gen se aud zilnic, în multe case. De ce?

Pur şi simplu pentru că omul caută să îşi ascundă propriile păcate faţă de sine însuşi, omul încearcă să îşi găsească justificare pentru căderile sale, şi una dintre metodele folosite este căutarea unor păcătoşi mai mari – faţă de care el să se simtă curat. Omului nu îi place să se considere cel mai mare păcătos. Vrea să se considere virtuos sau, dacă nu reuşeşte să se mintă singur, să se considere măcar „cel mai mijlociu păcătos”. Trăim într-o societate în care nimeni – în afară de oamenii făţarnici – nu se consideră cel mai mare păcătos. În schimb, rolul de „cel mai bun” şi-l asumă mulţi, de la oamenii politici care fac acte de filantropie până la ziariştii care pozează în mari iubitori de dreptate.

Una dintre manifestările clare ale vânătorii de păcătoşi o întâlnim în cazul homosexualilor, care sunt judecaţi cu asprime de beţivi, sau de oameni lacomi, sau de oameni bârfitori, pur şi simplu pentru că păcatul lor este mult mai evident decât al celorlalţi. (Părintele Savatie Baştovoi observă însă că, „atunci când Hristos, prin gura lui Pavel, ne spune să purtăm neputinţele unii altora, nu menţionează că noi trebuie să-i sprijinim numai pe cei care în ochii noştri au păcate mai mici, ci pe toţi, deci şi pe homosexuali. Şi atunci când spune «nu judeca», nu spune că avem «dezlegare» să-i judecăm pe homosexuali. Noi nu suntem nici inchizitori, nici nazişti ca să osândim homosexualii mai mult decât pe alţii.”57)

În alte situaţii, vânătorii se mulţumesc cu victime cu care au slăbiciuni asemănătoare, dar faţă de care se simt mult mai curaţi. Mai pe şleau, o studentă care se masturbează se consideră mai curată decât una care face acest lucru împreună cu prietenul ei. „Victima” ei se consideră mai curată decât cea care practică sex oral. „Victima” acesteia – de ce, oare? – se consideră mai curată decât cea care are relaţii sexuale cu prietenul ei. Aceasta din urmă se consideră mai curată decât colega ei care este amatoare de alte perversiuni. La rândul ei, colega se simte superioară fetelor care lucrează la bordel. Dar şi fetele acelea găsesc victime faţă de care să se simtă mai curate.

Dacă într-un spital ar fi adunaţi într-o anumită secţie bolnavii care mai au câteva zile de trăit, oare s-ar bucura cei care mai au şanse să supravieţuiască încă o săptămână văzând cum colegii de salon mor înaintea lor? Ar fi aceasta o uşurare? Nu, ci fiecare moarte le-ar aduce aminte de propriul sfârşit, fiecare cadavru le-ar aduce aminte că şi trupurile lor vor fi lipsite de viaţă.

Dacă oamenii iubitori de păcat ar înţelege păcatul ca pe o boală care aduce moartea, nu ar mai căuta să îi judece sau chiar să arunce cu pietre în păcătoşii mai mari decât ei. Ar înţelege că şi ei şi ceilalţi se află pe acelaşi drum spre prăpastie.

Cine e cel mai mare păcătos? Fiecare dintre noi ar trebui să îşi vadă propriile păcate, şi nu să se îngrijească de ale altora.

„Dar nu pot crede că sunt cel mai mare păcătos. Oricât m-aş forţa, nu mă pot minţi. Sunt alţii care fac păcate şi mai mari.”

Nu trebuie să ne minţim pe noi înşine. E adevărat că puţini ajung la măsura la care să se considere cei mai mari păcătoşi. Şi, culmea, aceştia sunt chiar sfinţii. Adică omul ajuns la sfinţenie vede păcatul cu alţi ochi. El înţelege că un gând de mândrie îl poate pierde, în timp ce pe un păcătos un gând de pocăinţă îl poate mântui. Sfinţii au înţeles fragilitatea fiinţei umane. Dacă omul îşi pune nădejdea în sine şi în virtuţile sale, cade în ghearele mândriei. Şi mândria îl jertfeşte pe altarul dracilor. Nevoinţele şi virtuţile lui îşi pierd plata. Sfinţii, chiar dacă nu au căderi mari ca ale noastre, au căderi foarte mici, de care se pocăiesc mult mai mult decât ne pocăim noi pentru păcate foarte mari. Dacă oamenii se compară întotdeauna cu alţi păcătoşi, nu îşi vor da seama de gravitatea propriilor păcate.

„Da, dar cum să fim orbi faţă de păcatele altora?”

Să ne dăm seama că Hristos nu ne cere să fim orbi. Mentalitatea aceasta a toleranţei duse la extrem este o lucrare diavolească. Nu trebuie să închidem ochii când mulţi în jurul nostru fură; nu trebuie să ne obişnuim să considerăm furtul normal chiar dacă ar fura toţi. Tot aşa cum nu ar trebui să considerăm că homosexualitatea este normală nici dacă jumătate dintre bărbaţi ar fi homosexuali şi jumătate dintre femei lesbiene. Demonul toleranţei vrea să nimicească orice urmă de credinţă creştină pentru că îl ard cuvintele lui Hristos, Cel ce a venit să despartă lumina de întuneric şi virtutea de păcat: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie (Matei 10, 34). El a adus sabia cu care a tăiat păcatul. Apologeţii toleranţei fac alergie la învăţătura dură a lui Hristos, pentru că El a fost şi este un duşman al păcatului şi al oricărei forme de libertate prin care se manifestă păcatul, care este o formă deghizată a morţii ce vrea să înghită totul.

Dar în acelaşi timp, marele duşman al tolerării păcatului – Fiul lui Dumnezeu – este cel mai apropiat prieten al oamenilor, oricât de tare ar fi aceştia căzuţi în păcat. El ne-a învăţat să urâm păcatul, dar să îi iubim pe păcătoşi. El nu a venit în lume să îi pedepsească pe păcătoşi, ci a venit ca să primească răstignire pentru mântuirea lor.

Nu trebuie însă să cădem în extrema contrară, şi să generalizăm că orice păcat pe care îl facem noi este mai mare decât păcatele celorlalţi. Nu trebuie deci ca un fumător să afirme că fumatul este mai grav decât violul. Dar un fumător care crede în Dumnezeu poate înţelege că îi este mai uşor să refuze o ţigară decât unui criminal să ucidă. Problema ţine de conştiinţă: ce l-ar putea împiedica pe un criminal necredincios să comită o crimă? Poate numai poliţia. Conştiinţa i-a fost anesteziată de mult timp de păcatele care au premers crimei. Pe când un fumător care crede în Dumnezeu ştie că trebuie să se lupte cu păcatul lui. Şi, dacă se lasă biruit de ispită, îşi poate da seama că păcatul său este mai mare decât al criminalului care a ucis fără să fie conştient de gravitatea faptei sale. Cel mai bine au înţeles acest lucru sfinţii, şi de aceea pocăinţa lor este cutremurătoare.

Cercetând istoria literaturii Evului Mediu, Ernest Robert Curtius constata că vechiul obicei de a semna scrisorile cu formule gen „Cutare, păcătosul” nu avea acoperire în plan duhovnicesc. Semnatarul nu se considera pe sine păcătos, era pur şi simplu o formulă standard. Câtă făţărnicie în „cutare, păcătosul”! Au fost şi sfinţi care semnau astfel, numai că ei semnau aşa cu convingerea că sunt cu adevărat păcătoşi. Ar fi jalnic să abordăm cu toţii un mod fariseic de a fi şi să ne prefacem smeriţi numai de ochii altora.

Sunt atâtea modele de falsă smerenie şi de falsă pocăinţă, încât mulţi se smintesc şi consideră că pocăinţa denaturează fiinţa, că omul pocăit e unul crispat, handicapat din punct de vedere intelectual sau psihic, cu cine ştie ce alte hibe. Nu este deloc aşa. Pocăinţa îl ajută pe om să se cunoască mai bine.

Există un curent spiritual – care îşi trage seva din înţelepciunea antichităţii – în care se pune mult preţ pe cunoaşterea de sine. Omul trebuie să fie conştient de valoarea sa, de capacităţile sale, de harismele sale. Dar sub nici o formă omul nu trebuie să se considere păcătos. „Nu, astea sunt reminiscenţe creştine…”

Numai că adevărata cunoaştere de sine trebuie să includă pocăinţa. Pe cât este de firească alergia la falsele modele de pocăinţă, pe atât de firească ar trebui să fie asumarea crucii pocăinţei. Despre falsele modele de pocăinţă nu vreau să spun decât că sunt pietre de sminteală care îndepărtează lumea de Biserică. (Sunt atâtea femei cu batic, cu fuste lungi, îmbrăcate în culori mohorâte, care cunosc pe dinafară tot Sinaxarul – sau cel puţin aşa îşi imaginează -, dar cărora le merge gura la clevetit mai rău decât ţaţelor din piaţă58.)

Ce să mai lungim vorba… Să nu ne mai uităm în curţile vecinilor, ci să ne uităm în ale noastre. Dacă vom căuta întotdeauna să găsim păcătoşi mai mari decât suntem noi, ne vom afla pe un drum greşit. În iad sunt mulţimi de oameni, cu păcate mai mici sau mai mari. Oare contează chiar atât de mult pentru cineva care este în iad că sunt alţii la chinuri mai mari? Nu atât de mult cât contează faptul că el însuşi nu se află în lumină.

Dacă vrem să ne aflăm pe drumul cel bun, nu trebuie să judecăm păcatele după măsuri inventate de noi, ci după criteriile pe care le avem predanisite de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţie. În momentul în care renunţăm la falsele criterii, vom vedea prin alţi ochi propria noastră viaţă. În momentul în care avem curajul să ne recunoaştem greşelile, avem şansa de a ne îndrepta viaţa. Nu se poate una fără cealaltă. Nu poţi mirosi a parfum dacă trăieşti într-o groapă cu mizerie.

Era o glumă cu un om59 care îi spusese nevestei că miroase urât, pentru că nu se spăla niciodată. Îşi cumpără femeia o sticlă de spumă de baie cu esenţă de brad. Când vede că se apropie bărbatul cu căruţa, ia sticla şi şi-o toarnă pe cap. Şi, când îl vede intrând pe uşă, îl întreabă:

– Ia zi, cum miros?

– Cum să miroşi, ca un rahat într-o pădure de brazi…60

Nu putem să facem asemenea acestei femei, şi să ne turnăm pe cap idei frumoase, idei curate, dacă nu vrem să ne spălăm cu săpunul pocăinţei. Numai acest săpun ne poate ajuta să ajungem la curăţia sufletească.

Dacă ne vom da seama de păcatele noastre, de pe sufletul nostru se va lua un văl. Vom vedea lucrurile prin cu totul alţi ochi. Ne vom da seama că mass-media încearcă să ne spele creierele, oferindu-ne un Big Brother continuu care, deşi nu este transmis în direct decât la unele emisiuni de ştiri, are cam acelaşi impact: ne plasează într-o lume păgână, pentru care Dumnezeu este doar un element decorativ61. Ne vom da seama cât de obsedant repetă lumea în care trăim refrenul iubirii patimilor. Ne vom da seama cât de uşor am repetat noi înşine acest refren. Dar nu ne va mai seduce prin vraja lui.

Şi vom vedea că de fapt prin pocăinţă nu am pierdut nimic de valoare. Dimpotrivă. Câştigăm frumuseţi şi bucurii pe care mai înainte nu le cunoşteam. Şi viaţa noastră va începe să semene cu o poveste. Vom percepe altfel iubirea, frumosul, aproapele. Ne va fi puţin greu până ce vom face primii paşi. Ne vom poticni, mai ales la început, pentru că nu este uşor să mergem în picioare după ce ani de zile am mers de-a buşilea. Dar, cu toate poticnirile, va fi frumos…

NOTE:

57 Părintele Savatie Baştovoi, O pogorâre la iad, Editura Marineasa, Timişoara, 2002, p. 35. Am auzit critici prin care i s-a reproşat părintelui Savatie că prin această afirmaţie – şi altele de acest gen – manifestă o poziţie prea laxă. Dar oare pe cei care ucid cu totul dragostea de aproapele, invocând litera canoanelor şi sufocând orice dorinţă de a-i ajuta pe alţii, de ce nu îi critică nimeni?…

58 Nu are rost să le judecăm, mai ales că putem ajunge lesne la o altfel de clevetire, chiar dacă mai politicoasă, mai simandicoasă, mai coafată, tot clevetire se cheamă.

59 Nu cred că e nevoie să îi precizez etnia…

60 Bănuiesc că acest cuvânt – „rahat” – nu a zgâriat privirile vreunui cititor.

61 Credinţa spre care ne îndreaptă mass-media, prin catehezele ei de zi cu zi, este o credinţă fără finalitate, adică nemântuitoare. Este o credinţă superficială. Dar mass-media nu e singurul vinovat pentru pervertirea noastră…

Pr DANION VASILE