Iubiții mei,
fiziologia vorbește despre zămislirea omului ca despre o luptă a spermatozoizilor între ei pentru a fecunda ovulul. Luptă pe care o câștigă spermatozoidul cel mai puternic. Unul din…aproape 100 de milioane de spermatozoizi.

 

Prezentările tridimensionale ale acestei călătorii spre viață sunt spectaculoase și ne umplu de admirație. Pentru că ne uimesc realitățile care se petrec în noi și modul cum ia ființă o nouă persoană umană.

 

Însă din aceste prezentări tridimensionale ale biologiei lipsește partea cea mai importantă din
om și anume inițiatorul vieții omului: sufletul lui, creat de Dumnezeu pentru fiecare om în parte.

Despre sufletul noului prunc nu se vorbește în filmul „științific” al nașterii omului. Însă sufletul
este cel care ghidează, susține și dezvoltă toată minunea zămislirii și a constituirii omului. Fără suflet nu există nicio minune umană de arătat.

Dar pentru că el e nevăzut, pentru că e spiritual, nu înseamnă că lipsește…din ecuația zămislirii și a nașterii. Ci el doar depășește puterea de „a vedea” a tehnologiei medicale.

 

Și poate că, peste ceva ani, nu prea mulți, vom vedea, în astfel de filme științifice, cum oamenii de
știință vor ajunge la conștiința că fundamentul omului nu e biologic, nu e material, ci spiritual.

 

omul nu e în primul rând o ființă vie, antologabilă biologic, ci o ființă vie care are un suflet viu, conștient
și nemuritor.

Căci dacă omul nu are suflet rațional și nemuritor, atunci el este un animal oarecare, care
are suflare de viață și din care, odată cu moartea lui, nu mai rămâne nimic din el.

 

Însă, dacă nu există „un rai” pentru animale și pentru păsări și pentru copaci, există un Rai pentru
oameni. Pentru toți aceia care au crezut, cred și vor crede în Dumnezeu, făcând voia Lui. Și oamenii au
suflet și trup, sufletul fiind cel care își creează trupul pe măsura lui și nu suntem ființe umane pur
materiale.

 

Și am început predica de azi vorbind despre perspectiva reducționistă a fiziologiei și a medicinei
seculare, pentru a preciza faptul că vorbim incomplet despre nașterea omului.

 

Și că, dacă vorbim incomplet despre nașterea omului, negând prezența sufletului în om începând
din prima clipă a vieții lui…în fața nașterii Domnului suntem cu totul depășiți, bulversați, pentru că zămislirea Lui în uterul Preacuratei Fecioare s-a făcut…fără spermă bărbătească.

 

Toate cântările ortodoxe mărturisesc aceste două mari adevăruri ale teologiei Bisericii: că Domnul
S-a născut din Fecioară fără împreunare sexuală și că Maica lui Dumnezeu a fost Fecioară și
înainte și în timpul nașterii și după naștere, fiind pururea Fecioară.

 

Pentru că nașterea Lui din Fecioară a fost suprafirească, El Însuși, împreună cu Tatăl și cu
Duhul Sfânt, construindu-Și trupul în uterul Maicii Sale, pentru că Și-a asumat sufletul și trupul omului.

Și cu toate că nașterea Lui a fost reală, iar El Sa născut ca un Prunc în peștera din Bitleem, cu toate acestea, nașterea Lui a fost mai presus de fire, pentru că Fecioara a rămas Fecioară născându-L pe Domnul.

 

Și am pus în fața predicii mele această Dumnezeiască Icoană, care este subțiată la maximum,
transfigurată, descărcată de surplusul de istoricitate, pentru ca să subliniez relația unică și irepetabilă a Maicii cu Fiul ei.

 

Căci, în îmbrățișarea ei prea duioasă, Născătoarea de Dumnezeu se face una cu Pruncul ei, ca
și când L-ar purta încă în pântece. E o îmbrățișare ca în pântece: plină de intimitate și de dragoste.

Pentru că niciodată Maica lui Dumnezeu nu a fost, nu este și nu va fi despărțită de Fiul și de Domnul
ei. După cum nici sufletul nostru nu e despărțit niciodată de trup, ci își ajută și își înduhovnicește
trupul, dacă sufletul și trupul sunt una în slujirea Domnului.

 

Iar îmbrățișarea Maicii Domnului e cât peștera, dar și cât cerul. Sau, mai bine zis, ea este mai mare decât tot pământul și decât toate cerurile.

 

Pentru că ea este mai încăpătoare decât cerurile.

Pentru că Maica lui Dumnezeu s-a făcut locaș conștient al Stăpânului, iubitor, care L-a cuprins cu îmbrățișare sfântă, cerurile și pământul fiind o icoană palidă a îmbrățișării ei.

 

Tocmai de aceea azi, de praznicul nașterii Domnului, noi prăznuim adevărata și singura întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul dar, totodată, și adevărata îmbrățișare cu care El a fost îmbrățișat.

 

Pentru că Născătoarea de Dumnezeu a fost aceea care L-a îmbrățișat cu adevărat pe Dumnezeu
și Dumnezeu doar în ea a binevoit și din ea Și-a luat trup, făcându-Se om cu adevărat, aidoma
noastră, dar fără păcat.

 

George Coșbuc subliniază, în poemul În seara de Crăciun, frigul peșterii:
„Cum S-a născut Hristos în frig,/ În ieslea cea săracă,/ Cum boul peste El sufla/ Căldură ca să-I facă”.

 

Frig fizic, care trimite la cel spiritual, din sufletele oamenilor.

Căci până azi, cine nu gătește loc pentru Domnul în inima lui, se face un suflet indiferent sau vrăjmaș față de El.

 

În cântările noastre ortodoxe auzim vorbindu-se despre faptul că „peștera și ieslea L-au primit” și că peștera a devenit cer, pentru că Fecioara s-a făcut aidoma scaunului de Heruvimi pe care șade Domnul.

 

Căci noi, cu toții, suntem chemați să devenim cerul în care Se coboară Dumnezeu și să fim, în inima noastră, asemenea Maicii lui Dumnezeu: o încăpere duhovnicească, iubitoare, frumoasă pentru
El.

 

Să-L vestim ca Dumnezeu întrupat, ca Dumnezeu și om pentru toți vecii. Pentru că Și-a asumat din Preacurata Fecioară trupul nostru și sufletul creat de El pentru a fi și om. Și s-a făcut om pentru noi, rămânând ceea ce era: Dumnezeu.

 

Și prin umanitatea Lui, care are suflet rațional și nemuritor, El a pătimit pentru noi moarte de ocară, moarte pe Cruce, moarte pentru păcatele noastre, fără ca dumnezeirea Lui să pătimească ceva.

Însă, pătimind Dumnezeu Cuvântul întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră, El Și-a îndumnezeit umanitatea Lui și a umplut-o de slavă și a transfigurat-o.

Căci umanitatea Lui, în mormânt, nu a suferit stricăciune, iar Domnul a înviat a treia zi din morți
ca un biruitor, cu umanitatea Sa îndumnezeită, pentru că niciun păcat nu s-a găsit în ea.

De aceea, primim de la El putere ca să ne facem și noi asemenea Lui. Să ne îndumnezeim și noi ca și El. Pentru că Domnul ne cheamă pe fiecare dintre noi să Îi retrăim viața, atât cu bucuriile, cât și cu durerile ei.
Dar ne cheamă să le retrăim nu în afara noastră, ci în noi înșine, prin aceea că ne răstignim patimile și poftele, pentru ca să ne umplem de slava și de adevărul Lui.

 

Numai prezentul ne aparține, acest prezent care devine mereu trecut.

Iar dacă Dumnezeu ne dă să trăim acum, atunci acum să Îl slăvim pe El, pe Dumnezeul nostru treimic, și Lui să îi mulțumim pentru toate și de la El să așteptăm toate cele care ne mântuiesc pe noi!

Să ne bucurăm așadar de praznic! Să ne bucurăm și să petrecem creștinește!

La mulți ani tuturor, multă sănătate și pace, și vă binecuvintez cu binecuvântare sfântă, îmbrățișându-
vă duhovnicește pe toți!

Amin.

 

Pr Dr Dorin Octavian Piciorus -Praedicationes vol- 10

Comentarii

comments