Avem nevoie de sfinti noi?6 min read

Nu putem sta nepasatori fata de suferinta Bisericii Ortodoxe Române într-o

perioda atât de cumplita – perioada comunista. Cartile aparute în ultimul deceniu

despre fenomenul concentrational aduc cutremuratoare marturii ale unor vieti traite

la extrem din puncte de vedere trupesc si sufletesc.

 

Daca unele din faptele relatate au fost acte de sfintenie si de mucenicie ale

unor marturisitori ai credintei ortodoxe, ele ni se adreseaza în special noua. Cu

exemplul vietii lor si prin mijlocirea acestor marturisitori ai ortodoxiei ne putem

îndrepta viata pe calea mântuirii în acest început de mileniu. Noi suntem primii

beneficiari ai acestor marturisitori din închisori.

 

Avem deja marturii ca ajutorul venit de la sfintii din închisorile comuniste este

real.

Nu putin sunt crestinii care citind Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii

Domnului au avut multe foloase duhovnicesti si au pus început bun vietuirii lor

crestinesti.

 

Avem nevoie de sfinti noi?

 

Înainte de raspunsul la aceasta întrebare as vrea sa ma opresc putin la

notiunea de sfintenie si la realizarea sfinteniei. În mod frecvent cuvintele sunt faurite

în functie de realitatea lumii. Spre exemplu: întelepciune, iubire, putere, au analogie

în viata oamenilor. Numai conceptul de sfintenie nu are referinte în uman; sfintenia

este proprie lui Dumnezeu. Creatura nu are sfintenie decât prin participare si

aceasta stare se dobândeste cu mari eforturi morale si sacrificii; de aceea este

considerata ca fiind apanajul unor fiinte de dimensiuni spirituale si morale iesite din

comun.În mod obisnuit când se vorbeste de sfinti si de sfintenie lumea se gâdeste la

stâlpnici, ilumitati, egalii îngerilor.

 

Pentru multi însa, astazi sfintenia pare perimata, inadaptabila vietii moderne.

Nu putem limita sfintenia numai la anumite persoane si numai la o anumita perioada

de timp. Ea se cere tuturor crestinilor potrivit învataturii Domnului nostru Iisus

Hristos:

„Drept aceea, fiti voi desavârsiti. precum Tatal vostru Cel ceresc desavârsit

este” (Ioan 5,48).

 

Participând la viata în Hristos – care este sfintenia prin excelenta -crestinul se afla într-un proces de transformare a persoanei sale, iar sfintenia devine pentru el un aspect complementar si responsabil al actului mântuirii. Viata crestina se desavârsete în unire duhovniceasca cu Hristos: „A vietui este Hristos si a muri este câstig” ne spune Sfântul Apostol Pavel.

 

Ca sa fii crestin nu înseamna sa îmbratisezi religia lui Hristos ci înseamna sa te faci fratele lui Hristos, spunea pari ntele Nicolae Steinhardt.

 

Iar parintele Serafim Rose spune: „sa fii crestin nu este dificil, este imposibil.

Nimeni nu poate accepta cu buna stiinta un mod de viata care cu cât este trait mai autentic, cu atât mai mult duce spre autodistrugere”.

 

Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, încercam sa ne îndulcim viata, încercam sa fin crestini pe jumatate, încercam sa dobândim cei mai bun si mai placut si în viata aceasta pamânteasca si în viata cea vesnica.

 

Dar pâna la urma trebuie sa alegem fericirea noastra într-una din cele doua lumi, nu în amândoua. Dumnezeu ne da putere sa urmam calea rastignirii (fata de pacate); nu exista alta cale de a fi crestini.

 

Aceste cuvinte pot ridica multe semne de întrebare si cred ca pe Staretul Daniil Tudor îl gasim pe aceasta cale a rastignirii aleasa de buna voie.

 

Si acum vine raspunsul la întrebarea daca avem nevoie de sfinti noi?

 

În Acatistul Tuturor Sfintilor citim:

Bucurati -va ca ceata voastra pururea se mareste cu cei noi de pe pamânt veniti”.

Noua celor care marturisim despre faptele de sfintenie si despre sfintii din închisorile prigoanei comuniste ni se poate replica: avem destui sfintii din primele secole crestine si în calendarul nostru carora rugându-ne si cerându-le ajutorul ramânem cu siguranta în traditia Bisericii si nu gresim cu nimic. Ce nevoie mai avem de alti sfinti?

 

Sau cei închisi au fost condamnati pentru ca s-au opus comunismului iar dintre arestati si deportati se exclud cei politici; politica n-are nimic comun cu Biserica!

 

Primul argument ca avem nevoie de acesti sfinti este ajutorul pe care îl putem primi de la ei. Ei au trait si au marturisit pe Hristos în vremurile noastre, în conditii în care traim si noi astazi. Cu atât mai mult trebuie sa-i cinstim daca au fost mari duhovnici si oameni de cultura si ne-au lasat învataturi, rugaciuni si acatiste folositoare pentru mântuirea noastra (n. ed.).

 

Acesti Sfinti au reusit sa biruiasca lumea împlinind poruncile si sfaturile dumnezeiesti, având de fapt aceleasi virtuti pe care le-au avut toti sfintii, exercitate însa în alt context social.

 

Cei mai multi sfinti au fost proslaviti de Dumnezeu în perioadele în care Biserica Ortodoxa a fost prigonita. Începând cu împaratii romani persecutori,

continuînd cu iconoclastii si apostatii bizantini, cu musulmanii si ultimii si cei mai diabolici prigonitori ai Bisericii Ortodoxe fiind ateii comunisti. Închisorile comuniste Aiud, Sighet, Jilava, Gherla, Periprava, Pitesti, Tg. Ocna pot fi caracterizate ca scoli de sfintenie si mucenicie. Marturiile celor care au supravietuit închisorilor se constituie în extraordinare probe ale martirajului pentru Mântuitorul Hristos, piatra cea din capul unghiului neluata în seama de calaii comunisti.

 

Fara sa vrea si fara sa-si dea seama regimul comunist a facut în aceste închisori sfinti în loc de victime. Aceasta ar fi daca putem spune, singurul „merit” al comunismului.

 

Sfintii vremurilor de pe urma sunt modelele cele mai recente pe care le putem urma, ei au luptat si lupta cu aceleasi ispite cu care luptam si noi în aceleasi împrejurari ale vietii noastre cotidiene. Ei sunt cei care în multimea de oameni pesimisti, care contrazic purtarea de grija a lui Dumnezeu si frumusetea lumii, confirma deplin ca lumea este opera iubirii lui Dumnezeu, destinata îndumnezeirii.

 

Ne propunem astazi o a lta smerita întrebare:

Pe când vom avea canonizati sfintii închisorilor comuniste sau de ce se întârzie atât de mult canonizarea?

 

Parintele Staniloae Dumitru gasea o cauza: „smerenia” caracteristica poporului

nostru sau alte împrejurari istorice nefavorabile în care au trait, a facut ca Biserica

noastra sa nu canonizeze decât un mic numar dintre acestia.

O alta cauza a amânarii canonizarii sfintilor din închisori ar fi, dupa parerea mea,

teama ca ar deranja unele „ forte ale democratiei” sau cercuri oculte si straine de

ortodoxie, ca acesti martiri ai nostrii au fost din punct de vedere al apartenentei

politice de dreapta.

 

A fost parintele Daniil Tudor închis pentru convingerile sale politice?

 

Nu. Sfintia Sa a vrut sa faca la Mânastirea Rarau o mânastire de monahi

intelectuali, care sa practice „Rugaciunea lui Iisus” si sa se ocupe cu traducerea

unor carti biblice dupa model grecesc. Dupa pelerinajul în Sfântul Munte Athos,

Sfintia Sa avea în inima convingerea ca neamul românesc poate fi salvat numai de o

transformare duhovniceasca profunda, prin trairea credintei si a rugaciunii, prin

refacerea legaturii harice dintre om si Dumnezeu.

 

Solutia propusa de Parintele Daniil Tudor este si astazi mai actuala ca

oricând. La Mânastirea Antim din Bucuresti începusera sa vina înca din 1945

intelectuali (maturi si foarte tineri) în cautare de sens. Ca niste pelerini, ei nu puteau

calatori decât spre locul concentrat de sfintenie care este mânastirea. Mânastirea ca

o alta lume, ca o sensibila prefigurare a Patriei Ceresti, în care viata are din temelie

alte ritmuri si se înscrie pe alte coordonate, de Duh.

 

Astfel s-a format în mod discret la Mânastirea Antim, un grup de monahi si de

mireni, grup care va purta numele de „Rugul Aprins”. Aici a intrat elita interbelica,

intelectualii ce se plasau în dreapta istoriei.

 

Pentru ca numai omul de dreapta are minima deschidere metafizica, pastrând respectul fata de Dumnezeu.

 

Petre Codrescu spune ca dreapta este elitista, dar nu din lipsa de consideratie fata de popor ci tocmai din raspundere fata de acesta.

 

La fel monahismul este elita ortodoxiei, dar prin el respira Biserica.

De ce ne temem de dreapta noastra traditionala? Pentru ca nu o cunoastem decât prin mass media si sistemul educational comunist care a impus o imagine diabolica a dreptei – adusa abuziv la extrema dreapta.

 

Tinerilor chemati în jurul Parintelui Daniil Tudor li s-a recomandat sa evite participarea la orice tip de propaganda politica, li s-a recomandat sa participe activ la viata liturgica, la slujbele religioase, sa asculte de duhovnici, sa predice lectura cartilor sfinte, rugaciunea, meditatia pe teme religioase ortodoxe si sa practice

„Rugaciunea Inimii”. Ei trebuiau sa devina oameni duhovnicesti care odata deveniti monahi, sa fie în stare sa faca fata cu armele spiritului agresiunii comuniste.

Orice încercare mai veche sau mai noua de a sugera ca în „Rugul Aprins” s-ar fi desfasurat o activitate legionara (asa cum din pacate se mai încearca si astazi în unele medii ) este fara acoperire si trebuie respinsa.

 

Revenind la canonizarea sfintilor, Biserica Ortodoxa a stabilit mai multe criterii.

În primele secole semnul doveditor al sfinteniei era moartea martirica – dovada certa a sfinteniei. Alt semn – marturisirea neînfricata a dreptei credinte în fata oricarei amenintari. Apoi viata curata si sfânta; savârsirea minunilor; dreapta credinta ortodoxa.

 

În întreaga istorie a vietii bisericesti, initiativa pentru asezarea eroilor crestini în rândul sfintilor a avut-o poporul credincios. Evlavia populara a identificat pe adevaratii sfinti si a început sa-i venereze, creindu-le un cult neoficial, local sau national. Un rol important l-a avut însa si ierarhia bisericii care a supravegheat acest proces.

 

Canonizarea are deci un caracter declarativ, Biserica nu face decât sa constate, sa recunoasca, sa marturiseasca sfintenia eroilor ei.

Cu alte cuvinte sfântul este sfânt si înainte de canonizare.

 

Parintele Profesor Liviu Stan de la Facultatea de Teologie din Sibiu mentioneaza un lucru foarte important, care contravine unor pareri exprimate astazi: nu este necesar ca de la moartea unui erou al credintei pâna la canonizarea lui sa treaca un anumit timp de verificare.

 

Daca evlavia populara obliga, un erou al credintei crestine poate fi canonizat imediat dupa moarte. Însa este foarte adevarat ca Biserica noastra ortodoxa nu s-a grabit niciodata sa canonizeze.

 

Aici s-ar putea invoca initiativa personala a unui mare duhovnic român, Protos. Iustin Pârvu de la Mânastirea Petru Voda, de a aduce spre închinare sfinte moaste de marturisitori si martiri de la Aiud, si care sunt cinstiti de credinciosi cu toata evlavia cuvenita sau de a picta pe peretele exterior al Bisericii chipuri de sfinti necanonizati. (Exemplul parintele Ilie Lacatusu)

 

Sfintii închisorilor comuniste dau adevarata masura a ortodoxiei românesti contemporane si îsi asteapta canonizarea si iconarul care sa-i zugraveasca chipurile pentru închinarea generatiilor viitoare.

 

În icoana Tuturor Sfintilor români pictata pentru canonizarea din 1992, întâmplator sau nu, dupa ceata îngerilor, a sfintilor, a mucenicilor, a cuviosilor, în rândul de jos, în partea dreapta, se afla o ceata de sfinti care nu au pictate aureola de sfintenie. Parca asteapta sa fie canonizata.

 

Acolo trebuie sa prinda contur chipul Parintelui Daniil Tudor si ai celorlalti Sfinti ai închisorilor.

 

Pr.stv. ic. Radu Ungureanu- Rugul aprins

Staretul Daniil  de la Rarau, poet si scriitor mistic al Bisericii Ortodoxe Romane

Cartea săptămânii

Cele șapte cuvinte către tineri - Părintele Gheorghe Calciu

 

"Tu, prietenul meu, esti unicul purtator al indumnezeirii tale in Iisus Hristos si ridici cu tine intreg neamul acesta romanesc spre culmile propriei sale invieri."

libris.ro

Print Friendly, PDF & Email

Comentarii

comments