Iubiții mei,
societatea românească actuală e caracterizată de două mari patimi: „individualismul acerb și pasivitatea”.
Dacă individualismul acerb strânge totul numai pentru sine, face avere și își extinde bunurile și
proprietățile continuu, pasivitatea sau lenea stă la televizor și pământurile sunt lăsate nemuncite sau așteaptă
ajutorul social pentru ca să trăiască de pe o zi pe alta în mizerie.
Pentru că îmbogățirea galopantă a oamenilor care știu să se descurce are drept revers al monedei lâncezeala
celor care nu au nicio perspectivă asupra vieții lor. Și nu au nicio perspectivă luminoasă asupra vieții
lor pentru că nu mai cred în ei înșiși. Sunt demoralizați interior. Văd inechitățile sociale de tot felul și se iau la
ceartă, în ei înșiși, cu ele. Și nedreptățile câștigă mai întotdeauna! Însă niciodată nu vom putea învinge
nedreptățile sociale, căci ele sunt în afară de noi și mai puternice decât noi, dar putem să ne învingem pe noi
înșine.
Căci pasivitatea, nedorința de a mai face ceva cu viața noastră, e o autoînșelare cu ideea că „noi nu suntem buni la nimic”. Și preferăm să credem gogorița asta, în loc să căutăm în noi înșine și în jurul nostru puterea și ocaziile de a face ceva cu noi și cu viața noastră.
Iar dacă suntem oamenii lui Dumnezeu, dacă credem în ajutorul Lui și în bunătatea oamenilor,
ocaziile/ oportunitățile sociale vor fi numeroase. Numai să ne placă munca, să fim oameni de cuvânt și să
fim recunoscători.
Căci problema antreprenorului/ a patronului român sau a celui de oriunde e una singură: nu mai rămâne om în timp ce banii lui se înmulțesc. Iar dacă își înțelege problema lui capitală, aceea că banii l-au făcut să vadă prioritățile vieții în mod fals, el poate redeveni
om și poate să facă afaceri pentru oameni.
De ce să faci afaceri pentru oameni și nu doar pentru tine?
Pentru că îți e mai bine ție, celui care le faci. Înveți să devii milostiv cu banii tăi și să te simți împlinit, înveți să faci din ei relații reale cu oamenii și astfel participi la binele real al oamenilor, ajungi să fii un om care inspiră la lucruri bune.
Să fiu destul și suficient de concret!
Ce poate face un om cu bani, care are, să zicem, o afacere prosperă în zona produselor alimentare sau în zona imobiliară,
ca să facă și afaceri pentru oameni?
Păi el poate finanța, în diverse sate și orașe, proiecte folositoare comunității.
Unui sat îi trebuie un pod, altui sat îi trebuie o bibliotecă, altui sat îi trebuie reparată școala. Într-un oraș e nevoie de un nou parc, în alt oraș e nevoie de o grădiniță, în altul de cantină socială. Și dacă acționează în mod direct și dezinteresat, el dă nădejde oamenilor.
Iar afaceristul creștin nu trebuie să aștepte reduceri de impozit de la stat pentru ca să facă bine semenilor lui, ci el trebuie să se lase condus de Dumnezeu, pentru ca banii pe care îi strânge să bucure pe cât mai mulți și nu numai pe sine.
Însă, pentru că descurcăreții se tot descurcă, iar oamenii care nu se pricep la afaceri tot sărăcesc, asta face ca România să fie un titanic care se scufundă milimetru cu milimetru. Pentru că cei care trăiesc la limita sărăciei sau cu bani puțini sunt majoritari în România. Și titanicul nostru se scufundă, pentru că nu facem nimic să îi ajutăm pe cei demoralizați, pe cei care au renunțat să mai lupte…pe premisa falsă că „toți sunt corupți”.
Cine îi poate ajuta pe cei care nu mai vor să se ajute pe ei înșiși? Statul și marii afaceriști. Proiectele conjugate ale Statului și ale oamenilor cu capital pot scoate o țară din descurajare, din pasivitate, din letargie.
Locurile de muncă, salariile rezonabile, respectarea legii și egalitatea de șanse sunt cele care scot o țară din declin.
Și Statul și afaceriștii au de câștigat dacă oamenii închid televizorul sau computerul, se dau jos din pat
sau se ridică de la masă…și își găsesc un loc de muncă.
Pentru că munca înseamnă viața unei țări. Și această viață reală a țării trezește încrederea în viață a oamenilor
și în ei înșiși.
Însă Statul român are și el o perspectivă pasivă asupra dezvoltării economice și intelectuale a României,
deși, la nivel de discurs, îi place dinamismul.
Așteaptă să vină investitori străini în România, în loc să facă din români proprii lor investitori. Și așteptăm
să vină străini cu idei pentru că nu investim în Școala românească. Iar dacă oamenii noștri pleacă în străinătate
ca să muncească e pentru că Statul român se simte ca un bloc după cutremur: insecurizat și fără perspective
reale de subzistență.
Însă unde pleacă românii?
Cu precădere în țări și mai individualiste la nivel financiar. Iar dacă fac bani și trimit bani acasă e pentru că nu se gândesc decât la bani și la familia lor.
Țările unde ajung sunt pentru ei doar vaca de muls. Nu îi interesează cultura, religiozitatea, istoria acelei țări, ci ei doar profită de avantajul economic al acesteia. Și e normal ca băștinașii să îi considere pe migranți un popor de termite: care vin să mănânce tot
și să plece. Vin la bine și pleacă la rău. Pentru că migrarea oamenilor „spre bine”…e doar individualism acerb. Se duc în altă parte…pentru că acasă, la ei, cred că nu își pot împlini egoismul financiar.
Însă dusul și întorsul acesta egoist, pur financiar, ca și lenea atotcuprinzătoare sunt excrescența necredinței.
Cei ce sunt cu ochii numai după bani sau care își pierd viața în lene sunt oameni necredincioși. Pentru că oamenii cu adevărat credincioși fac din banii lor o cale continuă spre oameni și urăsc lenea.
Iar lenea, indiferența, ipocrizia, individualismul sunt arătate ca 4 patimi urâte, demonice, de către
Evanghelia de azi [Lc. 10, 25-37].
Căci ce a vrut să facă un legiuitor [νομικός] [Lc.
10, 25, BYZ]? A vrut să Îl ispitească pe Domnul. Și ca să ispitești pe cineva trebuie să fii…ipocrit. Trebuie să fii
un om prefăcut, care spui una și faci alta, care întrebi una pentru ca să ajungi să întrebi altceva, pentru că, în
definitiv, pe tine te interesează altceva decât pretinzi că te interesează.
Și Domnul știa că acel cunoscător al legii era
un…ipocrit. Dar pentru ca să îi dea lui și nouă o lecție veșnică despre lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii,
Domnul îl întreabă despre lege [Lc. 10, 26], legiuitorul răspunde corect [Lc. 10, 28], vorbind despre esența
legii: iubirea față de Dumnezeu și față de oameni [Lc. 10, 27], după care, același, a fost din nou nesimțit cu
Domnul…
De ce? Pentru că „vrând a se îndrepta pe sine [θέλων δικαιοῦν ἑαυτὸν]” [Lc. 10, 29], el L-a întrebat pe Domnul: „Și cine este aproapele meu [Καὶ τίς ἐστίν μου πλησίον]?” [Lc. 10, 29, BYZ].
Ca și când el ar fi știut…cine este Dumnezeul lui.
Dar pentru că, în capul lui, el credea că „știe” cine e
Dumnezeu, dar se făcea că nu știe cine e aproapele lui, tocmai de aceea era și ipocrit, șarlatan.
Căci ipocrizia e viață în minciună. Și când minți ca un nesimțit, când minți în continuu…vrei, în același
timp, să fii perceput ca un om cinstit, onorabil, aparte.
Tocmai de aceea și legiuitorul a vrut „să se îndrepteze pe sine” în fața Domnului, adică să pară „cunoscător”
al lucrurilor, când el venise și era în ipostaza de întrebător despre lucruri de taină.
Și pentru a-i smeri mintea lui plin de slavă deșartă și de ascundere păcătoasă în fața oamenilor, Domnul îi
vorbește și ne vorbește despre…Sine. Căci El este Samaritisul [Σαμαρείτης] [Lc. 10, 33] milostiv din această
Evanghelie.
De ce îi vorbește despre Sine? Pentru că El e cu adevărat bun. Și El este Samaritisul neamului omenesc,
Străinul cel bun și milostiv, Care a venit și ne-a iubit pe noi până a murit pentru noi, pentru că El, Fiul Tatălui,
a asumat firea noastră, și a devenit ceea ce nu era, adică om, rămânând ceea ce era, adică Dumnezeu.
Fiindcă El a venit la noi tocmai pentru că…ne-a văzut robia și boala noastră, cauzate de păcatele noastre,
și I s-a făcut milă de noi [Lc. 10, 33]. Și prin aceasta ne-a arătat tuturor că Dumnezeu nu este indiferent față
de viața și nevoile noastre.
Și dacă El nu este ipocrit și nici indiferent față de noi, dacă El nu S-a lenevit să coboare la noi și nu este
individualist, ci comunional, dorind mântuirea tuturor
în comuniunea Bisericii, înseamnă că lenea, indiferența, ipocrizia și individualismul sunt patimi, sunt rele și
nu lucruri bune ale oamenilor.
Iar viața și slujirea Bisericii confirmă acest lucru!
Cum? Prin aceea că Biserica nu este ipocrită când vorbește despre interiorul omului. Ea spune care e
patimă și care e virtute și nu laudă patima, ci o condamnă.
Pentru că patima, în sine, e un cancer. E o boală care ne omoară. Și oricât am spune noi cuvinte „frumoase”
despre curvie, furt, minciună, nesimțire, indiferență etc., ele sunt lucruri rele și urâte.
Biserica nu e leneșă! Ea e mereu în slujire și în dăruire iubitoare față de oameni. Ea îmbrățișează
continuu oamenii și îi întărește în bine, în viața sfântă și curată. De aceea nu poate promova nici indiferența
față de om și nevoile lui, nici partizanatul față de o ideologie sau de alta, nici individualismul discreționar,
nici extremismul revanșard, pentru că ea promovează pacea, unitatea și comuniunea.
Cum promovează Biserica pacea între oameni?
Prin aceea că ea trăiește potrivit poruncii iubirii față de oameni și a iertării față de cei care ne greșesc. Și cine e
în Biserică și își trăiește statutul de fiu al Bisericii, acela iubește unitatea Bisericii și comuniunea ei. Căci noi ne
adunăm cu toții la slujbă, participăm împreună la Slujbele Bisericii și prin aceasta arătăm că suntem uniți și
împreună-frați în slujirea lui Dumnezeu.
Însă ce înseamnă ca cineva să lupte împotriva Bisericii, ca membru al Bisericii? Înseamnă să vadă
problema nu în el, ci în ceilalți. Și când considerăm că ceilalți sunt „de vină” pentru neînțelegerile noastre,
pentru lipsa noastră de sens, pentru neîmplinirea noastră, deși suntem mădulare ale Bisericii, atunci nu
mai căutăm mântuirea noastră…ci păruta „îndreptare de sine”.
De ce nu ne mai căutăm mântuirea, când începem să fim ipocriți și căutăm să ne îndreptățim pe noi
înșine? Pentru că mântuirea e ontologică și nu lingvistică! Mântuirea e ce devenim noi, în mod real,
dacă împlinim poruncile lui Dumnezeu și nu e…ceea ce ne prefacem noi că am fi.
Șarlatania ipocrită se crede „sfântă” fără să trăiască sfânt. Ea crede că pustiul de vorbe poate înlocui
faptele, viața plină de sfințenie. Însă nimic și nimeni nu poate înlocui sfințenia dintr-un om! Dacă un om e
Sfânt, e Sfânt nu pentru că vrem noi, nu pentru că o spunem noi, nu pentru că o spun mulți, ci el e Sfânt
pentru că el trăiește cu Dumnezeu în sfințenie. Tot la fel, un om talentat, priceput la ceva anume, e bun
pentru că poate să facă anumite lucruri, adică să picteze, să scrie, să inventeze, să construiască, și nu
pentru că „îl lăudăm” noi sau „vrem” noi ca el să fie așa.
El este așa…pentru că este astfel. Și de aceea, minciuna nu are nicio consistență. Dar munca,
dăruirea, fapta bună au consistență, pentru că ele îi schimbă în bine pe oameni.
Și de aceea și Samaritisul cel bun, Care nu a fost indiferent ca preotul și ca levitisul [λευΐτης] [Lc. 10, 31- 32], văzându-l și făcându-I-se milă [Lc. 10, 33] de cel căzut între tâlhari [λῃσταῖς περιέπεσεν] [Lc. 10, 30], apropiindu-Se [προσελθὼν] [Lc. 10, 34] prin întruparea Lui, prin faptul că S-a făcut om ca noi, afară de păcat, „i-a legat rănile lui [κατέδησεν τὰ τραύματα αὐτοῦ], turnând ulei și vin [ἐπιχέων ἔλαιον καὶ οἶνον]” [Lc. 10, 34, BYZ].
I-a legat rănile lui, ale omului păcătos, căzut între tâlharii de demoni, care l-au dezbrăcat pe om de slava lui Dumnezeu și l-au rănit cu răni de moarte [Lc. 10, 30]. Pentru că Domnul a venit la umanitatea căzută în păcate multe, robită de demoni, pentru ca să o scoată
din lanțurile patimilor demonice și să o mântuiască.
Și El ne leagă rănile pe care ni le fac păcatele noastre, aidoma unui cuțit care ne străpunge carnea și cele din noi. Căci dacă ne place ceva, în mod pervers, atunci ne place să ne sinucidem lent prin păcatele noastre. Pe când Dumnezeu dorește contrariul acestui
lucru: El dorește ca noi să fim vii, să fim sănătoși duhovnicește. De aceea, ne leagă mereu rănile în Taina Sfintei Spovedanii, când noi ne spunem păcatele cu inimă îndurerată, iar El ne umple de har, ca un Preamilostiv.
Căci, fără iertarea Lui continuă, viața este un chin.
Un chin greu de purtat. Dar prin iertarea Lui, prin
eliberarea Lui continuă, noi ne umplem de uleiul slavei
Lui, pentru că bem continuu vinul iubirii Lui.
Căci după ce ne umplem de uleiul Spovedaniei, bem vinul veseliei în Euharistie. Pentru că El ne vindecă de bolile noastre sufletești și trupești prin iertarea Lui și prin unirea cu El, Cel euharistic, Cel care Se dăruie pe Sine pentru ca noi să avem viața Lui, viață
dumnezeiască.
Însă Tainele vieții veșnice sunt în Biserică! În Biserica Lui și nu oriunde! Iar Biserica, în Evanghelia de azi, este hanul sau ospătăria [πανδοχεῖον] [Lc. 10, 34, BYZ], unde Domnul îl duce pe om și îi poartă de grijă [Lc. 10, 34]. Biserica e hotelul mântuirii pentru toți cei osteniți de păcate și care au găsit mântuirea Lui sau spitalul duhovnicesc în care ei sunt vindecați de patimile lor de către Domnul.
Pentru că lupta cu păcatul nu e de 3 ore sau 3 zile, ci e de-o viață. O viață întreagă ne luptăm cu noi, pentru ca să nu mai păcătuim, și tot ne biruie păcatele când și când.
Tocmai de aceea trebuie să stăm în spitalul
Bisericii, dacă vrem să avem viață! Trebuie să stăm aici, în hanul mântuirii, dacă vrem adevărata odihnă din
partea patimilor!
Căci aici, în Biserică, sunt cei doi dinari [δύοδηνάρια] ai vieții duhovnicești: Scriptura și Tradiția
Bisericii. Și noi nu putem să trăim fără una sau fără cealaltă, pentru că ambele sunt un tot unitar. Dacă nu
avem Scriptura, nu avem o mare parte din revelația dumnezeiască, adică din ce ne-a spus Dumnezeu despre
Sine și despre noi și despre întreaga Lui creație. Iar dacă nu avem Tradiția, nu avem partea nespusă în
Scriptură și care a fost păstrată în Biserică, nu avem cultul Bisericii, nu avem Sfinții și istoria Bisericii, adică
viața și sfințenia Bisericii.
Dar dacă suntem în Biserica Lui, în Biserica Cincizecimii, atunci cei doi dinari ai vieții sunt în mâna
noastră și ei ne învață să ne mântuim. Dar și cei din Biserică se cheltuie pentru mântuirea noastră și lor le
va răsplăti Domnul când Se va întoarce întru slava Lui [Lc. 10, 35], pentru ca să judece viii și morții.
Iar dacă ne cheltuim pentru oameni, dacă viața și resursele noastre sunt un dar pentru viața oamenilor,
atunci suntem ca Dumnezeu și Biserica Lui: primitori, iubitori, îngăduitori, miloși, iertători, binefăcători ai
oamenilor.
Și cine face bine oamenilor, se face tot mai bun interior, după cum, cel care muncește tot mai mult, se
experimentează tot mai mult în ceea ce face. Și dacă ne experimentăm în mai multe meserii și științe tocmai
pentru ca să fim proprii oamenilor, pentru ca să îi ajutăm și mai mult, atunci vom fi răsplătiți și mai mult
de Stăpânul și Domnul nostru.
Căci El știe motivul pentru care noi învățăm și muncim și ne dăruim. El știe că noi învățăm, muncim
și ne dăruim pentru El și nu de ochii lumii. Și El astfel ne și răsplătește: în adâncul nostru, cu mult har, pe
care nu îl văd cei orbiți de slava deșartă.
Și când legiuitorul a fost constrâns, prin forța exemplului, ca să mărturisească ceea ce știa deja, el a
spus: aproapele lui a fost „cel care a făcut milă cu el [ὁ ποιήσας τὸ ἔλεος μετ᾽ αὐτοῦ]” [Lc. 10, 37, BYZ].
Ceea ce înseamnă că a fi neom, a fi o răutate de om, un subom înseamnă a nu avea milă de om.
Și Domnul ne trimite pe toți, în lume, ca să fim oameni de omenie [Lc. 10, 37]! Pentru că El ne trimite
să avem milă față de oameni, respect față de ei, recunoștință față de ei, iubire față de ei.
Iar Sfântul Patriarh pomenit astăzi, înainte de începutul postului, adică Sfântul Ioannis Hrisostomos,
este exemplu de adevărat om, de om pentru oameni!
Pentru că el este un om al slujirii, al muncii, al dăruirii, al răbdării, al iertării, al teologiei.
El este…și nu a fost! Pentru că el, împreună cu toți Sfinții Lui, sunt vii la Domnul, în Împărăția Sa, și sunt
preaminunați în viața Bisericii și a întregii lumi.
El, Sfântul Ioannis Hrisostomos, prin prezența lui duhovnicească, prin Sfintele sale Moaște, prin cărțile
sale, e mereu prietenul nostru cel preabun. Pentru că a
iubit nespus prietenia și predica, cele două mari brațe ale omului duhovnicesc.
Căci ce înseamnă să fii capabili de o prietenie de conștiință, de o prietenie duhovnicească? Înseamnă să
te dărui, cu sinceritate totală, celui care Îl caută pe Dumnezeu în viața și în experiența ta. Să te faci o cale
spre Dumnezeu pentru cei care Îl caută pe El.
Iar a predica mult și profund ce înseamnă? A iubi nespus oamenii! A avea grijă de ei. A le dori aici binele
duhovnicesc, cât și mântuirea veșnică.
Și pentru că a predicat adevărul, Sfântul Ioannis a suferit pentru adevăr. Pentru adevărul pe care l-a
mărturisit. De aceea a adormit ca mare Patriarh și Teolog al Bisericii, dar și ca Mărturisitor al Dumnezeului
treimic, deși a murit în exil, pe 14 septembrie 407, la 58 de ani. A murit la Comana [Κόμανα]303, în
Pontos [Πόντος], în Turcia de azi, în apropiere de satul Gümenek, dar e pururea viu și ne ajută nouă
întru toate.
Iar dacă, în scurta sa viață, el, Patriarhul Bisericii, Sfântul Ioannis, Părintele nostru, a făcut un efort ascetic
și teologic uriaș, copleșitor, cu atât mai mult acum, când nu are nevoie de avion sau de rachetă să călătorească,
ci, duhovnicește, ajunge imediat la noi, el lucrează la mântuirea întregii lumi și la zidirea continuă
a Bisericii.
Și Biserica, deși, în trecut, a avut numeroase Dumnezeiești Liturghii, scrise de diverși Sfinți Părinți,
a ales-o și o prețuiește în mod categoric pe a Sfântului Ioannis Hrisostomos, pentru că, într-un an liturgic,
Liturghia lui e cea mai slujită Liturghie a Bisericii, din cele 4 pe care le mai păstrează în uz.
Ce ne spune întreaga viață de muncă, de slujire, de asceză, de oboseală continuă a Sfântului Ioannis Hrisostomos, Teologul?
Că în ani puțini se pot face lucruri care să uimească secole. Că asceza e cel mai serios și personalizant lucru al vieții noastre, pentru că ea ne cizelează duhovnicește. Că scrisul teologic este o oboseală sfântă și îndumnezeitoare nu numai pentru noi, ci pentru mulți, din multe secole.
Că predica e adevărata hrană a Bisericii și că ea are nevoie de luminarea și vederea lui Dumnezeu și de o continuă
curățire de patimi și instruire teologică, literară și filosofică. Că predica are nevoie de cunoașterea reală a
omului și a vieții lui și că milostenia e cea care îndulcește oamenii, îi umple de bucurie sfântă.
Și, în definitiv, că viața ortodoxă e o mergere până la capăt cu Domnul slavei, o viață responsabilă, o viață
plină de conștiință.
De ce Sfântul Ioannis Hrisostomos nu a fost fanatic, extremist, nesupus, individualist? Pentru că, pentru el, Biserica era cel mai sfânt și prețios lucru de pe fața pământului și el a luptat toată viața pentru unitatea Bisericii. Tocmai de aceea, când a fost nedreptățit, el s-a supus hotărârilor nedrepte. Și pentru că La lăsat pe Dumnezeu ca să Își facă voia Lui întru el, nu persecutorii lui au învins…ci el, cel care părea „învins”!
Iar Sfântul Ioannis nu era individualist, pentru că el se împărtășea de viața și de învățătura Bisericii împreună
cu toți ceilalți creștini. Predicile lui sunt o mărturie vie a grijii, a iubirii, a responsabilității lui față de oameni, o părintească și continuă povățuire spre viața veșnică.
Iar dacă vrem să îl urmăm pe Patriarhul Bisericii, pe Ioannis Cel-cu-gură-de-aur, trebuie să Îl urmăm pe Întâiul și Cel-mai-înainte-de-veci Patriarh al Bisericii: pe Hristos Domnul. Căci și Ioannis tot pe El L-a urmat, până la adormirea sa, când a adormit spunând: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate [Δόξα τῷ Θεῷ πάντων ἕνεκεν]!”.
Adică și pentru bune și pentru rele. Și pentru ce ia plăcut și pentru ce nu i-a plăcut. Căci și noi trebuie să facem la fel: să Îi mulțumim Domnului pentru tot ce trăim, dar să ne asumăm păcatele și patimile ca fiind doar ale noastre.
Că nu Dumnezeu ne-a învățat să păcătuim, ci noi am păcătuit, desconsiderând voia Lui.
Așadar, iubiții mei, începe Postul Nașterii Domnului!
Începe și avem multe dezlegări la pește, pentru neputința noastră cea mare.
Însă, cine poate și vrea sau nu are toată ziua bani de pește poate posti și când e dezlegare la pește.
Căci dezlegările sunt pentru cei neputincioși și bolnavi. Dar pentru cei în putere și cu exces de energie, postul calmează mintea, dar și trupul, și ne face să vedem smerit lucrurile.
Vă doresc numai bine, multă sănătate și pace și să postim cu bucurie duhovnicească! Amin.
Pr Dr Dorin Otavian piciorus – Praedicationes vol 12
