Iubiții mei,
aproape tot anul liturgic liniștea și bucuria noastră o reprezintă Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur.
Pentru că fiecare dintre noi, preoți sau credincioși,
ne odihnim slujind alături de Patriarhul nostru.
Iar Liturghia lui este un crescendo, o scară continuă, care ne poartă de la învățătură spre împărtășire.
Pentru că mai întâi ascultăm Apostolul și Evanghelia – în vechime se predica după Evanghelie, pentru ca învățătura sfântă să ne umple de dorul unirii cu Domnul –, ne umplem de cântare și de rugăciune, apoi ne pregătim să chemăm harul lui Dumnezeu peste Cinstitele Daruri, ele sunt sfințite de către pogorârea harului Prea Sfintei Treimi și cu acestea, cu Trupul și
Sângele Domnului, care sunt pline de slava dumnezeirii Sale, noi ne împărtășim spre finalul ei și Îl lăudăm pe Dumnezeu pentru că
am cinat împreună la masa Sa euharistică.
De aceea, a vorbi despre Dumnezeiescul Ioan, Patriarhul Constantinopolului și acum al întregii lumi, înseamnă a vorbi despre un prieten intim, despre un prieten de conștiință, despre o ființă iubită. Iar toți cei care ne-am atins de Sfintele sale Moaște am simțit părinteasca sa întărire în viața noastră. La fel,
toți cei care am citit ceva din opera sa și neam întărit interior prin cuvintele sale cele preasfinte.
Pentru că Sfântul Ioan, în Liturghia sa și în Sfintele sale Moaște, în cărțile și în simțirea lui în rugăciune, e mereu viu, e mereu prezent, e mereu prietenul mântuirii noastre.
Avem multe traduceri din opera sa, mai vechi și mai recente, în limba română…dar nu-l avem pe Sfântul Ioan în integralitate.
Neavându-l în limba noastră, în întregime, nu îi putem intui cu toții, la reala lui valoare, colosalitatea.
Pentru că atunci când vreau să vorbesc despre el, am senzația că îmbrățișez muntele…
Adică stau lângă el…și nu îl pot cuprinde.
Pentru că munca sa neobosită de tălmăcitor al Scripturii e dezarmantă pentru cineva care nu încearcă să predice continuu, să predice asiduu, să muncească serios pentru fiecare predică în parte.
De la Sfântul Ioan am învățat un principiu capital în predicatologie: să predic chiar și atunci când nimeni nu vrea să mă asculte.
Pentru că predica e plină de cuvântul viu al lui Dumnezeu, de slava Lui și ea e un foc care îi atinge pe oameni.
Să predic oriunde și în fața oricui e dornic să audă înțelepciunea mântuitoare a Bisericii. Iar dacă nu am cui să predic față
către față, să scriu predicile în cărți, să scriu cărți în mod continuu, în care să cuprind ceea ce mă luminează Dumnezeu și adevărurile Tradiției Bisericii pe care le găsesc în munca mea de cercetare.
Pe când, un al doilea lucru capital pe care l-am învățat de la el, e acela de a scrie și de a vorbi, de a predica…atunci când Dumnezeu dorește și după cum dorește El. Lucru ce face din predicile cuiva niște surprize absolute. Pentru că nici eu nu știu ce voi predica până nu încep să predic.
De aceea, pentru mine, Sfântul Ioan Gură de Aur e paradigma predicatologiei, adică omul care e pe sufletul meu în materie
de spunere a adevărului.
Însă adevărurile spuse de Sfântul Ioan enervau profund!
Enervau…și enervează pe cei care nu vor să trăiască în mod sfânt în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.
Adevărurile sale sunt de la Dumnezeu, pentru că sunt pline de experiență duhovnicească, și, dacă ar fi trăit astăzi, – cred asta
cu toată conștiința! – ar fi fost hărțuit de oamenii politici, de jurnaliști, de tot felul de oameni dubioși, care l-ar fi dat în judecată pentru o zicere sau alta din predicile sale…
pentru că el era doar de partea adevărului și a oamenilor nedreptățiți.
Adică în fiecare secol, cu Ioan Gură de Aur cred că s-ar fi petrecut lucrurile la fel: ar fi fost marginalizat și umilit în chip și fel, pentru că teologia și mărturia lui de mare conștiință deranjează…
M-am bucurat să o văd pomenită azi, în Calendarul editat de către Patriarhia Română, și pe mama Sfântului Ioan Gură de Aur, pe Sfânta Antuza.
Mama și fiul: ce poate fi mai frumos!
Însă, în fapt, ea nu e pomenită nici în Mineiul românesc, nici de către greci nici de către americanii ortodocși în această zi.
Nu știu de unde au luat editorii calendarului informația că astăzi e pomenită și mama sa, Sfânta Antuza…însă eu mă bucur
să fac acest lucru: să o pomenesc pe mamă alături de fiul ei.
Pentru că ea l-a crescut și educat.
La 18 ani, Sfântul Ioannis studia la Atena.
Patriarhul Ierusalimului, Zinon, vine în Antiohia și îl face anagnost/ citeț/ lector pe Sfântul Ioan. El stând în această treaptă eclesială timp de 3 ani. După moartea mamei sale, el s-a făcut monah și a început să scrie cărți. Pentru că teologie scrii numai dacă ești luminat de Dumnezeu spre acest lucru. Dacă ești chemat, în mod special, să scrii.
Și Sfântul Ioan a primit vizita mistică a Sfinților Apostoli Ioan și Petru, care i-au dat, din partea Domnului, darul teologiei și pe cel
al iertării de păcate.
Începe să facă minuni pe când era în Antiohia. După 4 ani de viață monahală de obște, Sfântul Ioan trăiește timp de 2 ani în
pustie. Însă aici, în pustie, se îmbolnăvește de boala de stomac de care va suferi toată viața, fapt pentru care va mânca în regim
special.
Se întoarce în Antiohia, e hirotonit diacon de către Sfântul Patriarh Meletie, e diacon timp de 5 ani de zile, iar după ce
Sfântul Meletie devine Patriarh de Constantinopol, el se retrage în mănăstirea lui de metanie. Aici rămâne pentru alți 5 ani de
zile.
Însă, în urma unei vedenii îngerești, Patriarhul Flavian al Antiohiei îl hirotonește preot.
Supranumele de Gură de Aur l-a primit tocmai pentru complexitatea și profunzimea dumnezeiască a predicilor sale. Căci oamenii se bucurau să îl asculte…dar nu înțelegeau
toată teologia pe care el o predica.
Devine Patriarh al Constantinopolului într-o zi de 26 februarie, fiind făcut ierarh și patriarh din ieromonah.
Sfântul Proclu îl vede, în mod extatic, pe Sfântul Apostol Pavel cum îl învăța pe Sfântul Ioan Gură de Aur să îi tălmăcească epistolele.
De două ori a fost trimis în exil. La primul exil s-a cutremurat pământul din cauza lui. În al doilea a murit, nu mai înainte
de a-i apărea în vedenie Sfântul Sfințit Mucenic Vasilisc și a-i spune că a venit timpul adormirii sale.
Coșciugul său de piatră se păstrează acolo, la Komani, în Georgia, unde el a adormit.
Iar Sfintele sale Moaște sunt împărțite peste tot în lume.
În România avem părți din Sfintele sale Moaște. Din noiembrie 2004, o parte din Sfintele sale Moaște au revenit la Constantinopol
Redate înapoi de către Vatican.
Dimpreună cu părți din Sfintele Moaște ale Sfântului Grigorie de Nazians.
Însă oriunde ne rugăm lui, Sfântul Ioan, Părintele nostru, e cu noi!
De aceea, când suntem la Sfânta Liturghie, să ne amintim cine este cel care ne odihnește prin rânduiala sa liturgică. Și, în
toate zilele, să îl avem pe Sfântul Ioan povățuitor în viața noastră și în modul în care gândim teologic.
Dumnezeu să ne întărească pe toți, când lăsăm sec pentru Postul Nașterii Domnului și să ne întărească în nevoința noastră!
Amin.
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes
