Știți că lui Steinhardt, după închisoare, i‑au dat drumul în Occident. Dar s‑o întors înapoi, după ce‑a stat o lună de zile într‑o mănăstire
catolică. Și starețul de acolo i‑o zis: „Uite, dă‑ne declarație că rămâi la noi”. Și Steinhardt a refuzat.
El avea rudenii la Paris; putea să rămână acolo. La Londra, tot așa. Nu s‑a lăsat impresionat, a venit în țară. Și le spuneam la securiști:
„Voi îi dați cu piciorul?” La securiștii de la Lăpuș le‑am zis: „Lui Steinhardt îi port eu de grijă, nu voi! Vă rog să nu vă mai aud mârâind”. […]
Steinhardt a avut o moarte absolut creștinească. Am mers de la Rohia la Baia Mare, unde avea niște cunoștințe, și i s‑a făcut rău
pe drum de mai multe ori; avea probleme cu inima, cu stomacul, cu plămânii, cu intestinele. I s‑a făcut rău și atunci am mers la spital, în Baia
Mare.
După ce l‑au internat, Steinhardt l‑a rugat pe prietenul care era cu el: „Te rog să‑mi dai lumina – era în noptiera de la patul de spital – și
să mi‑o aprinzi!” I‑o aprins lumânarea. „Dă‑mi cartea de pe noptieră” – cartea de rugăciuni.
„Citește‑mi rugăciunile pentru sfârșitul vieții”.
Era perfect lucid. Prietenul lui i‑a citit rugăciunile.
„Acum închide cartea și pune‑o la loc!” Și a închis ochii Steinhardt și a murit. Acesta nu este un semn că a fost primit de Dumnezeu? El
spunea: „Domnule, pentru mine, Dumnezeu, Iisus Hristos, este prezent aici, acum. Pentru mine, Hristos nu este o persoană istorică, Care a
trăit acum 2 000 de ani. Nu! Pentru mine Hristos este prezent, este actual!” Așa era el.
Arh. Justinian Chira – Traiti frumos si in bucurie
