Iubiții mei,

ce facem cu excesul de energie, de bani, de mâncare, de haine din viața noastră? Acest lucru ne întreabă Domnul în Evanghelia de azi [Lc. 12, 16-21], când îl întreabă pe bogat: „Iar pe care le-ai pregătit, a[le] cui va [vor] fi ?”.

Ce facem cu banii din conturi în fața morții, cu casele, cu

cărțile, cu lucrurile noastre? Dacă moartea ni le ia, mai sunt ale noastre? Nu, bineînțeles că nu!

Dar dacă noi le-am fi dat, mai înainte ca să murim, ar fi fost ele ale noastre? Da, ar fi fost! Pentru că atunci ele ar fi fost

date milostenie, spre iertarea noastră, și milostenia e

un bine veșnic.

Dar când Domnul ne întreabă ce facem…cu ceea ce ne prisosește, ne cere de fapt să ieșim din boală. Din boala alipirii de averi, de materie. Ca și atunci când ne cere să fim înțelepți, înțelepți prin bine, prin fapte bune, și nu „inteligenți” prin înșelăciuni și furturi.

Căci „inteligența” care ne ajută să păcătuim e ca o fisură în

casă, care, în cele din urmă, va produce prăbușirea casei peste noi.

Și mulți își folosesc „înțelepciunea” pentru a păcătui,

pentru că nu cred în judecata lui Dumnezeu, care va da fiecăruia după faptele lui.

Căci dacă am gândi viața noastră în relație cu Dumnezeu, nu am mai îndrăzni să păcătuim cu atâta „inteligență”, ci ne-am opri din păcat.

Dar noi păcătuim…și nu numai că păcătuim, dar ne și „îndreptățim” păcatul nostru. Adică încercăm să

spunem că am păcătuit „pentru ca să ne fie bine”.

Însă niciodată păcatul nu e „un bine” și „nu ne duce la bine”.

Ci păcatul e întotdeauna un rău în sufletul și în trupul

nostru, în noi înșine. E o boală vie

Subliniez faptul că întrebarea Domnului este pentru noi…și nu

doar pentru el, pentru bogatul căruia i-a rodit pământul.

Și întrebarea Lui e aceasta: Ce faci, în clipa morții, cu ceea ce ai strâns toată viața?

Pentru că El vrea ca noi să recunoaștem de pe acum următoarele: „Doamne, nu mai putem face nimic! Căci am greșit strângând lucruri doar pentru noi și nu ne-am gândit la ceea ce urmează”.

Și dacă recunoaștem acestea, chiar și atunci, pe patul morții…e

un bine pentru noi. Pentru că pocăința lucrează în noi pe patul morții.

Însă Domnul ne întreabă de pe acum acest lucru!

El ne întreabă ce facem cu excesul de bunuri din casa

noastră și nu cu lucrurile de care avem nevoie. Ce facem cu mâncarea ce ne rămâne, cu hainele ce ne rămân mici, cu clipele când putem să îi ajutăm și pe alții cu relațiile, cu efortul și cu specializările noastre?

De ce nu ieșim în ajutorul altora? De ce nu facem lucruri

concrete pentru alții?

Și răspunsul nostru, cel egoist, pe care nu ni-l spunem nici nouă cu toată gura minții, e acesta: pentru că nu vrem să avem relații cu oamenii. Nu vrem relații reale cu oamenii, pentru că acelea cer timp, cer conștiință, cer efort. Și în loc să facem ceva pentru alții,

alegem să nu facem nimic nici pentru noi și nici pentru alții.

Căci ce e lenea? E o aruncare în nelucrare, în pasivitate, în somnolență.

Ne „păstrăm” pentru mai târziu, adică pentru niciodată. Credem că „vom face cândva” ceea ce nu facem astăzi și, în cele din urmă, realizăm că acel „cândva” nu mai vine niciodată.

Pentru că, dacă lenea ne „rânduiește” viața, atât mintea, cât și trupul nostru le ținem în nelucrare. Și atunci când am vrea să facem ceva, după multă lene, ne dăm seama că nu mai suntem capabili de nimic.

Pentru că mintea nu mai gândește, căci nu gândește zilnic, iar trupul obosește repede, pentru că nu muncește zilnic. Și prin aceasta lenea ne face niște hodorogiți, niște învechiți, niște îmbolnăviți, pentru că munca e cea care ne ține activi și în viață.

Pentru ce a ales Domnul să vorbească parabolic tot despre un bogat? Pentru că a vorbit de mai multe ori despre bogați. De ce bogăția e o așa de mare problemă pentru societatea omenească? Însă Domnul a vrut să ne vorbească despre un bogat sau despre

lăcomia și indiferența lui față de alții?

Pentru că eu cred că Domnul s-a referit la bogați tocmai pentru ca să ne vorbească despre patimile bogaților. Și patimile pe care Domnul le-a scos în evidență în parabola de azi sunt următoarele: prima dintre ele este lăcomia.

Iar lăcomia vrea întotdeauna tot mai mult și mai mult. Iar atunci când i-a rodit pământul din belșug, cel bogat s-a gândit doar la mărirea hambarelor, ca să intre toate înăuntru, și

niciodată la milostenie sau la vinderea, la un preț mai

mic, al produselor agricole în exces.

A doua patimă evidențiată: alipirea de bunurile

materiale. Pentru că bogatul a spus că ce a rodit

pământul sunt „roadele mele și bunătățile mele [τγενματ μου κα τ γαθ μου]” [Lc. 12, 18, BYZ].

Da, pământurile lui, aflate în posesiunea lui, au rodit, dar

roadele au fost multe din cauza binecuvântării lui

Dumnezeu, din cauză că El a dorit ca ele să fie multe și

nu doar datorită pământului!

Pentru că noi ne putem chinui ani la rând să facem agricultură, iar Dumnezeu ne poate strica culturile cu două zile înainte să le

strângem. Dar când El dorește să avem din destul, când

El binecuvintează câmpurile noastre, atunci roadele

sunt extraordinare.

Pe când alipirea noastră de bani, de lucruri, de averi, nu are de-a face cu averile, ci cu ideea noastră păcătoasă că noi suntem „păziți” datorită lor, datorită averilor. Însă averile le dobândim tot pentru că Dumnezeu dorește să le dobândim. Numai că El dorește ca noi să fim stăpâni pe averi și să Îi fim recunoscători Lui pentru toate și să împărțim din ale noastre tuturor și

nu să ne alipim de averi, nu să facem din ele un idol.

El ne vrea stăpâni peste lucruri, bani, proprietăți și pământ, iar noi ajungem să fim stăpâniți de ceea ce posedăm. Căci din stăpâni ai banilor, noi ajungem robi ai lor. Și în loc să fim distanți interior, în inima noastră, față de bani și de averi și să le considerăm doar unelte ale vieții noastre, prin care noi trăim și ne formăm

duhovnicește, așa cum sunt și telefonul, computerul,

cărțile sau mâncarea, noi considerăm că banii și averile

sunt „mai importante” decât mântuirea noastră.

Însă nimic nu e mai important decât mântuirea noastră! Pentru că tot ceea ce am primit de la Dumnezeu și tot ceea ce am moștenit și dobândit din voia Lui sunt spre folosul nostru și nu spre moartea noastră veșnică.

Dumnezeu ne vrea binele veșnic, nu doar pe cel temporar! Tocmai de aceea lăcomia și alipirea de bunuri nu ne aduc niciun bine, ci tot răul în viața noastră.

Care e a 3-a patimă evidențiată în parabola de azi de către Domnul? Lenea.

Iar a 4-a este indiferența față de ceilalți. Ambele cuprinse în v. 19, unde bogatul și-a zis: „Suflete, ai multe bunătăți strânse întru mulți ani.

Odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te !”.

Pentru că lenea roade banii strânși, consumă tot ceea ce a primit sau a strâns și e indiferentă față de prezent și viitor. Iar lenea, care nu se îngrijește decât de trup, e indiferentă cu totul față de ceea ce fac și trăiesc alții. Pentru că lenea se mulțumește cu ceea ce are și poate să mănânce și să bea.

Iar „odihna” lenei e mulțumirea păcătoasă cu păcatele pe care le aduc banii: nemunca, îmbuibarea, plăcerea desfrânată, visarea

desfrânată, beția, negrija față de suflet, indiferența

față de problemele oamenilor și de mersul societății.

Dar cele 4 mari patimi evidențiate de Domnul în parabola de azi, adică lăcomia, alipirea de materie, lenea și indiferența față de ceilalți sunt arhiprezente în societatea noastră. Pentru că noi confundăm încă, în defavoarea noastră, democrația și capitalismul cu escrocheriile financiare și înavuțirea frauduloasă.

Pe premisa că „hoțul neprins e…miliardar cinstit”,

unii se îmbogățesc peste noapte, șubrezind continuu

prea tânăra noastră democrație, iar munca și dezvoltarea

reală a României sunt bagatelizate. Sunt considerate

o prostie”. Pentru că aruncarea oamenilor în

deznădejde, extremizarea lor, se face tocmai prin lăsarea

hoților „cinstiți” să se înmulțească. Să prospere. Să

se laude cu faptul că pot „să prostească” Statul și ochii

oamenilor cinstiți.

Dacă nimeni nu îi condamnă, dacă nimeni nu le

confiscă averile, dacă niciun fisc nu îi întreabă de

sănătate, hoții „respectabili” apar peste tot.

Au tot mai mult curaj păcătos, au tot mai mari ambiții luciferice,

banii lor corup în stânga și în dreapta, mafia lor prosperă…

iar democrația e de fațadă.

Pentru că corupția creează falsele inegalități sociale, adică diferențele enorme de venit ale oamenilor care fură în comparație cu cele ale oamenilor care muncesc.

Cei care muncesc cinstit trăiesc modest, iar cei care fură își permit să arunce cu banii pe tot felul de nimicuri.

Și tocmai de aceea, în capul multor români, s-a aprins ideea că comunismul era „mai bun” decât capitalismul. Pentru că comunismul nu permitea, la nivel larg, inegalitățile de proporții, pe care acum, cu toții, le vedem cu ochiul liber. Iar dacă „capitalismul” românesc își permite să aibă miliardari de carton, miliardari fără operă, miliardari escroci, e tocmai pentru că

economia noastră de piață nu e, încă, una liberă și

competitivă în mod real. În economia noastră, banii

negri sunt excedentari și ei distrug normalitatea noastră

economică.

Ce înseamnă să introduci…mulți bani negri în economia reală și să căpușezi mafiot instituțiile statului român? Să amesteci munca oamenilor cinstiți cu indiferența față de ei. Pentru că, pe de o parte, unii își plătesc taxele și impozitele și muncesc toată ziua și abia pot trăi de la o lună la alta, pe când alții, care

încalcă legile, care fură în neștire, invalidează tot respectul

celorlalți față de muncă, valori, comunitate, țară, viitor european.

Pentru că e indiferență față de ceilalți și a copia la teză și a arunca hârtia pe stradă și a nu-ți plăti întreținerea și a nu-ți plăti taxele și a da muzica la maxim când alții dorm, dar și să dai legi proaste, să nu aplici legea, să o aplici aleatoriu, să iei mită, să faci fapte cu rea intenție, adică împotriva comunității tale și a

statului român.

Lăcomia e leneșă și e indiferentă pentru că nu are Dumnezeu, ci numai materie.

Dacă cărțile, hainele, bijuteriile, casele, mașinile, conturile noastre…sunt „mai importante” decât oamenii, e semn că nu mai ne simțim nici noi oameni, ci idolatrizatori ai materiei.

Pentru că, în aparență, noi ne credem „mai

deștepți” decât cei care se închină la lemne și la pietre,

decât păgânii, dar, în fapt, suntem tot la fel de păgâni

ca și ei.

Căci, deși avem un Dumnezeu și suntem botezați și suntem oameni religioși, noi, în inima noastră, nu suntem cu Dumnezeu, ci cu ceea ce credem noi că ne „salvează” de la rău. Adică cu banii noștri, cu familia noastră, cu cei în care ne încredem.

Tocmai de aceea nu avem îndrăzneală la Dumnezeu: pentru că credința noastră e de fațadă. Noi, mulți dintre noi, nu avem o relație cu Dumnezeu, ci doar ne apucă panica când dăm de greu.

Și când dăm de greu, venim și ne miorlăim în fața lui Dumnezeu,

plângem cu lacrimi de crocodil, ca și când El nu ar ști

cine suntem și ce facem noi toată ziua.

Însă Dumnezeu, Cel care privește de sus, la noi, care strângem lucruri fără El, ne spune tuturor: „Nebunule, [în] această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine! Iar pe care le-ai pregătit, a[le] cui va [vor] fi?” [Lc. 12, 20, BYZ].

Cine poate cere sufletul nostru în orice clipă?

Îngerii care vor veni să îl ia. Îngerii Lui, trimiși de El, ca să ia sufletul nostru.

Și dacă sufletul nostru e „bogat” în patimi, atunci e gol. Nu are nicio avere personală. E un suflet negru, care va merge în Iad.

Pentru că asta ne spune Domnul că este concluzia

parabolei Sale: „Așa [stau lucrurile cu] cel care își

strânge sieși și nu se îmbogățește întru Dumnezeu ” [Lc. 12, 21, BYZ].

Iar îmbogățirea întru Dumnezeu se face prin toate

virtuțile dumnezeiești și nu numai prin milostenie.

Pentru că și rugăciunea și privegherea și milostenia și

credința și nădejdea și dragostea și iertarea și smerenia

și umilința și bunavoire și delicatețea și ascultarea sunt

îmbogățiri întru Dumnezeu.

Pentru că orice virtute a Bisericii e o îmbogățire în harul lui Dumnezeu.

De aceea, sufletul plin de virtuți sfinte e ca un câmp plin de flori diverse, dar toate fiind frumoase și încântătoare. Iar sufletul plin de virtuți, adică de slava lui Dumnezeu, e un suflet de Rai. E un suflet al comuniunii, e un suflet al milei, e un suflet care s-a rugat și a compătimit și a iubit oamenii.

Căci dacă nu îi iubești pe oameni, tocmai de aceea

poți să îi și furi, să îi minți, să îi prostești cum vrei.

Pentru că nu te leagă nimic de ei. Dar dacă îi iubești…

atunci nu poți nici să te gândești la cum le-ai face rău,

pentru că răul este exclus, în mintea ta, din relația cu

oamenii.

Așadar, iubiții mei, dacă ne e lene să trăim ortodox, ne e lene și să fim oameni! Dacă suntem indiferenți față de oameni, suntem indiferenți și față de mântuirea noastră. Iar dacă suntem indiferenți față de mântuirea noastră, atunci nu credem în Dumnezeu, ci avem doar un comportament ipocrit, de fațadă în

materie de religiozitate.

De aceea, cel mai cinstit lucru e să recunoaștem

că ne plac banii, că ne place viața, că ne plac petrecerile,

că ne place destrăbălarea, dar nu și cuviința, nu

și decența, nu și postul, nu și iubirea de conștiință. Și

mulți dintre cei care vin la Biserică nu sunt în stare

recunoască acest lucru public, deși ei sunt mai mult în

luntrea lumii decât a Bisericii.

Însă, mai devreme sau mai târziu, lucrurile se despart! Grâul rămâne grâu, neghina rămâne neghină.

Iar dacă una am spus și alta am făcut, și asta se va cunoaște. Se va cunoaște totul în fața Judecății lui Dumnezeu, pentru că oamenii vor fi, în fața Lui, cei care sunt și nu cei care s-au prefăcut că sunt toată viața.

De aceea, să nu fim duplicitari! Să nu trăim dublu!

Să ne recunoaștem, cu pocăință, păcatele, să ne doară

pentru ele, să încercăm zilnic să ne schimbăm, pentru

ca să nu rămânem pereți văruiți, care ascund murdăria

în spatele lor!

Da, e un mare curaj să spunem adevărul gol-goluț

despre noi înșine, dar nu e imposibil!

A spune adevărul despre tine e începutul mântuirii. Și Dumnezeu să ne întărească pe toți să ne mărturisim Domnului în mod

curat, pentru ca să primim de la El puterea de a călca

peste șerpii și balaurii imposturii din noi înșine!

Amin.

Pr Dr Dorin Octavian Piciorus -Praedicationes

Comentarii

comments