„Bun esti Tu, Doamne, si întru bunătatea Ta învată-mă îndreptările Tale!” Această rugăciune o zicea Proorocul David, pe care si tu frate, se cade să o zici către Dumnezeu din toată inima ta. Fiindcă cea dintai doctorie pentru cei ce păcătuiesc cu nădejde de pocăinţă este rugăciunea. Prin această lucrare sfinţită se vindecă acea mai înainte cugetare rea şi nădejde mincinoasă, pe care am prihănit-o pană acum. […]
A doua doctorie, iubitule, a celor ce păcătuiesc cu nădejdea de pocăinţă, este a duce război cu rădăcina acestei nădejdi mincinoase, care se naşte din două necunoştinţe. Întai, că cei ce păcătuiesc astfel nu ştiu ce este mărturisirea şi pocăinţa. Şi, în al doilea rand, ei păcătuiesc fiindcă nu ştiu ce rodnice bunătăţi le aduce mărturisirea şi pocăinţa cea adevărată. De aceea, cand le va cunoaşte cineva pe amandouă acestea, cu adevărat se va vindeca.
Cei ce păcătuiesc cu nădejdea mărturisirii nu ştiu ce este mărturisirea.
Ei socotesc că mărturisirea nu este altceva decat doar a spune cu de-amănuntul duhovnicului păcatele lor. Şi, arătandu-le cu luare aminte, ei cred că prin asta au făcut totul.
Pentru aceasta, cand se pregătesc de mărturisire, toată silinţa lor este ca să-şi aducă aminte de păcatele ce le-au făcut.
Iar după mărturisire, altă grijă nu au decat numai să-şi aducă bine aminte dacă nu cumva li s-a întamplat să uite vreun păcat. Şi, crezand că această sarguinţă şi grijă este destulă pentru a se împăca cu Dumnezeu, socotesc că drumul care duce la cer nu mai este stramt – după cum ne spune Evanghelia: Stramtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă (Matei 7, 14) – ci este mai lat decat străzile cetăţilor.
Şi ce osteneală este a spune păcatele noastre duhovnicului, după ce ne-am obişnuit din copilărie a le spune? Şi, dacă toată mărturisirea ar sta numai în aceasta, atunci păcătoşii cei fără de ruşine, care se laudă cu păcatele lor şi le povestesc în adunările lor ca pe nişte mari isprăvi, ar fi mai bine pregătiţi pentru a se mărturisi curat.
Căci ei înşişi îşi mărturisesc păcatele lor, şi încă fără sfială.
În aceste fel, mărturisirea ar fi ca o negustorie, săvarşită numai cu gura. Sau ar fi numai o descărcare a gandurilor de la inimă.
Adevărul însă nu este acesta.
Căci adevărata mărturisire are ca scop de a-l întoarce pe păcătos de la păcate, deci de a-l face să se abată de la ele şi să alerge iarăşi la Dumnezeu. Cu toate că este nevoie şi de această arătare a păcatului prin gura păcătosului, ca să-l audă duhovnicul, să-l ierte şi să-l îndrepte prin canon, dar numai mărturisirea singură nu este de ajuns, căci trebuie şi o durere lăuntrică a inimii pentru păcatele făcute. Durere care trebuie să aibă aceste trei întăritoare: întai, să fie lucrătoare, în al doilea rand să fie desăvarşită şi în al treilea, să fie mai presus de fire.
De aceea, şi la mărturisirea ta, frate, de va lipsi numai una din aceste trei întăritoare ale durerii, atunci ea va fi ca aceea a lui Saul, sau ca aceea a lui Antioh, sau ca aceea a lui Iuda[7]. Căci pocăinţa acestora a fost numai cu gura, nu şi cu inima. Şi, de vreme ce aceste trei întăritoare ale durerii inimii sant atît de necesare, după cum este necesară iertarea păcatelor noastre de Dumnezeu, de aceea doresc ca să ţi le lămuresc aici, iubitule, pomenindu-le una cîte una:
Deci întai, durerea pocăinţei trebuie să fie lucrătoare, adică să nu fie neputincioasă şi slabă, încat să nu fie în stare să săvarşească o lucrare vrednică de numirea ei. Ci ea trebuie să fie atît de puternică, încat să stăpanească inima, ca să n-o lase să fie biruită (ca să nu zic să nu le simtă deloc), de pofta trupului şi dulceaţa păcatului, care intră în lăuntru odată cu năvălirile vrăjmaşului.
Pe lîngă aceasta, pocăinţa trebuie să fie atît de hotăratoare, încat să-l facă pe cel ce se pocăieşte să nu se mai întoarcă niciodată la păcat, oricat de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, şi nici din altă oarecare pricină. După cum face o femeie cinstită, care, fiind hotărată să păzească cinstea bărbatului ei, nu dă prilej vreodată nici să fie bănuită, chiar dacă ar pătimi nenumărate rele pentru asta.
În al doilea rînd, durerea pocăinţei se cuvine să nu fie mincinoasă, sau puţină şi de scurtă durată, ci adancă şi desăvarşită. Încît, atat durerea care ne întoarce pe noi de la păcate şi ne face să le uram pentru dragostea de Dumnezeu, care se numeşte zdrobire, cat şi durerea care ne face să ne întoarcem de la păcate din dragoste pentru noi înşine, care se numeşte sfăramare de tot[8], trebuie să fie atat de desăvarşite şi fără de lipsă, încat să-l facă pe cel ce se pocăieşte să se întoarcă de la păcate şi să le urască din tot sufletul său, mai mult decat orice alt rău.
Adică sufletul să aleagă mai bine să pătimească orice alt rău, ca: pagubă de lucruri, lipsire de cinste, sau chiar să-şi dea viaţa, decat să lucreze vreun păcat. Pentru aceasta, cel ce se pocăieşte cu adevărat, trebuie să arate lui Dumnezeu, Cel ce vede adancurile inimii, că inima lui pătimeşte atata durere, încat dragostea lui pentru El covarşeşte cu mult mai mult dragostea lui pentru cele zidite de Dumnezeu. Şi atat de desăvarşite se cuvin să fie aceste dureri, încat nu numai că trebuie să rămană pentru totdeauna la cel ce se pocăieşte – zdrobindu-i inima şi scoţandu-i lacrimi şi suspine, după cum este scris: „Iar voi aţi strigat din durerea inimii voastre şi din zdrobirea duhului v-aţi tanguit” – ci trebuie s-o facă pe inimă să urască păcatul, să se întoarcă de la el şi să nu-l mai facă niciodată.
În al treilea rand, această durere a inimii se cuvine să fie mai presus de fire, atat la început, cand se pricinuieşte, cat şi la sfarşit. Pentru că începutul şi pricina acestei dureri este darul lui Dumnezeu cel mai presus de fire, care zdrobeşte şi umileşte inima, iar nu firea sau o altă oarecare pricină firească.
Pentru aceasta a zis marele Vasile: „Umilinţa cea care se face de la sine este dar al lui Dumnezeu. Ca, gustand sufletul din dulceaţa unei dureri ca aceasta, să se sarguiască a o folosi!” Iar unii şi zisa Apostolului: Pe care voieşte Dumnezeu, îl miluieşte (Romani 9, 18), o înţeleg „îl umileşte.”
Căci zice mai departe: „Iar pe care voieşte, îl împietreşte”, iar împietrirea şi umilinţa sant două stări potrivnice de-a dreptul.
Scopul unei astfel de dureri nu trebuie să fie firesc, sau pentru bunătăţile cele vremelnice de aici (pămanteşti) pe care le-am pierdut. Pentru că, de se scarbeşte cineva şi pătimeşte o durere pentru acestea de aici, scarba şi durerea lui nu i se socoteşte spre pocăinţă, căci este nefolositoare. Ci trebuie să ne scarbim pentru bunătăţile cele mai presus de fire (cereşti), de care ne-am lipsit prin păcat, şi pentru răutăţile cele afară de fire ce le-am agonisit, care şi pe acestea ni le-a arătat credinţa cea mai presus de fire.
Scopul cel mai desăvîrşit pentru care trebuie să pricinuim în noi această durere mai presus de fire, este ca prin ea să ne împăcăm şi să ne unim cu Dumnezeu, ca apoi să dobandim fericirea ce covarşeşte hotarele firii. Deci dacă cel ce se mărturiseşte nu are în inima sa o astfel de durere lucrătoare, desăvarşită şi mai presus de fire, după mărturisire se întoarce iarăşi la casa lui împreună cu toate păcatele sale.
De aceea, bună şi folositoare este cercetarea de sine de către cel ce se pocăieşte, ca să poată afla toate păcatele ce le-a făcut cu lucrul, cu cuvantul sau cu gandul.
Apoi, a se mărturisi la duhovnic de toate păcatele sale, fără a lăsa nici unul ascuns, căci aceasta aduce mare uşurare.
Însă cercetarea conştiinţei şi mărturisirea se cuvine să fie însoţite de zdrobirea şi durerea cea dinlăuntrul inimii, despre care vorbim acum. Căci canonul ce-l primeşte de la duhovnic cel ce se pocăieşte – adică: post, plecări de genunchi (metanii), sau altă pătimire rea – zdrobeşte şi chinuieşte numai trupul, adică numai omul cel dinafară; şi astfel tai numai ramurile cele dinafară ale păcatului.
Dar durerea zdrobeşte şi răneşte pe omul cel din lăuntru, pe inimă însăşi, unde se găsesc rădăcinile tuturor păcatelor.
Şi, zdrobind inima, zdrobeşti totodată şi răneşti şi păcatele.
Sau mai bine zis, zdrobeşti şi răneşti pe diavolul însuşi, pe balaurul şi începătorul răutăţilor, care, cuibărindu-se în inimă, de acolo, din lăuntru vorbeşte şi aruncă toate gandurile cele urate, rele şi hulitoare, îndemnîndu-l pe om la păcate. Căci din inimă ies: ganduri rele, ucideri, prea-curvie, desfranări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15, 19). […]
Dacă această durere va lipsi din inima celui ce se pocăieşte, adevărat este că el rămane nepocăit şi nemărturisit, chiar dacă s-a mărturisit cu gura lui; el este ca şi cel ce nu s-a mărturisit de păcatele lui, sau a fost legat, sau n-a fost dezlegat de duhovnic.
De aceea, Domnul a zis cu hotărîre: De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel (Luca 13, 5). Adică: De nu vă veţi pocăi, din inimile voastre, cu o astfel de durere lucrătoare, desăvarşită şi mai presus de fire, toţi veţi fi osandiţi. Pentru aceasta, şi Duhul Sfînt, vrand să arate cat de trebuincioasă este această durere a inimii în taina pocăinţei, cere această durere de la cei ce se pocăiesc, zicand prin Proorocul Ioil:
Rupeţi-vă inimile voastre, iar nu hainele voastre! (Ioil 2, 13).
Iar apoi cere pocăinţa lor, zicînd: şi întoarceţi-vă către Domnul Dumnezeul vostru!
