“Trufia este lepădare de Dumnezeu, născocire drăcească.” (Sf. Ioan Scărarul)
Prin mândrie, omorâm dragostea, despre care Sf. Apostol Pavel spune: “dragostea îndelung rabdă […] nu se laudă, nu se trufește.” (Corinteni I-13, 4)
Cedând în fața trufiei, pierdem toată agoniseala pentru viața cea de după moarte; chiar mai mult, cu greu putem, odată căzuți, să ieșim din cercul vicios al gândirii idolatrice (fie că idolii suntem noi înșine, fie că sunt cei din jur).
Omul care se trufește a uitat că este coroana Creatiei lui Dumnezeu, facut după chipul și asemănarea Sa: el nu mai vede cât de departe este el de idealul pentru care a fost plămădit!
Trufia aduce deci cu sine auto-suficiența, iar căutarea slavei deșarte duce la ipocrizie, egoism și la îndepărtarea de Dumnezeu. Trufașul devine propriul său ideal de virtute, în timp ce acel care caută slava deșartă este sclavul opiniei publice.
Căderea prin trufie este adâncă și deseori iremediabilă:
„Înaintea prăbușirii merge trufia și semeția înaintea căderii” (Pildele lui Solomon, 16, 18). Ba chiar mai mult, prin egoism și prin vederea unor merite bombastice în noi înșine, ajungem să nesocotim și să-i batjocorim pe cei din jur precum fariseul din Pilda Vameșului și a Fariseului , care zicea:
“Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preacurvari, sau ca și acest vameș”
(Luca, 18, 11).
Trufașul măsoară mereu faptele celor din jur, căutând să se îndreptățească pe sine și să-și găsească motive pentru a se mândri și mai mult. El ajunge chiar să se bucure văzând păcatele celor din jur, cântărindu-le pe un alt cântar decât se cântărește pe sine însuși.
Distorsionarea imaginii de sine este primejdioasă; Sf. Nicolae Velimirovici spunea „Trufia este fereastra cea largă prin care zboară afară toate meritele și faptele noastre bune. Nimic nu ne face mai goi în fața oamenilor și mai nevrednici în fața lui Dumnezeu decât trufia.”
Începutul trufiei este, după Sf. Ioan Scărarul, slava deșartă. Căutând prețuire pentru faptele sale, omul ajunge sclavul
celor din jur, uneori făcând fapte bune pentru a fi lăudat pentru ele. În însemnările sale, Sf. Ioan Scărarul se arată uimit cum „acest drac tulburător [slava deșartă] se împotrivește tuturor duhurilor”; e posibil deci să păcătuim biruind alte patimi și ispite, căutând să fim lăudați pentru aceasta.
Ca și rugăciunea vameșului, astfel de înfrânare, numită de Avva Dorothei trufia călugărească , este zadarnică.
Tot Avva Dorothei defineste trufia lumească drept trufia față de om, când trufașul își ia ca etalon, nu pe sfinți sau pe îngeri, care sunt cei mai apropiați acelei ființe create după chipul și asemănarea Domnului, ci pe o ființă pe care o consideră și mai păcătoasă decât este el însuși.
Aici apar deci două aspecte: pe de o parte judecarea și osândirea aproapelui, pe de altă parte auto-justificarea.
Aceasta primă treaptă a trufiei – trufia față de aproape — este urmată de trufia față de Dumnezeu, când omul își pune orice merit sau realizare pe seama sa, nesocotind ajutorul lui Dumnezeu și chiar negându-I existența.
Față de aceștia spune Sf. Nicolae Velimirovici: „… nimic din cele ce avem în lumea aceasta nu este al nostru […] nimic care să nu ne fi venit de la Dumnezeu.”
Trufia este un cancer, care putrezește sufletul și îl indepărtează de Dumnezeu.
Singurul antidot este descris de Sf. Părinți: „Smerita cugetare […] Nici un cuvant nu poate tâlcui cum este ea.
Un singur înscris are comoara aceasta – înscris de nepătruns cu mintea […] înscrisul acesta este: sfânta smerenie”.
Și nimeni nu a fost mai smerit, mai răbdător, și mai lipsit de trufie decât Însuși Mântuitorul Hristos, care „S-a smerit trup de rob luând, rob al întregii lumi, rob până la moarte și încă moarte pe Cruce!”
Să ne străduim deci să alungăm trufia din sufletele noastre, rugându-ne și noi împreună cu Sf. Nicolae Velimirovici:
„O smerite Stăpâne, cu Duhul Tău cel Sfânt arde din sufletele noastre pleava trufiei semănată de potrivnicul și sădește în ea sămânța cea de bun soi a smereniei și a blândeții! Căci Ție se cuvine slavă și mulțumită în veci.
Amin.”
