Iubiții mei,
pentru ca să crezi în înviere, adică să aștepți…învierea morților…trebuie să experiezi viața veșnică.
Și viața veșnică pe care trebuie să o simți e harul/ slava/ lumina lui Dumnezeu…care te face să vezi, prin tăria și curăția ei, prin perspectiva cu totul nouă și mai presus de lume pe care ți-o aduce în tine…că viața veșnică e deja o realitate…că ea există deja…și că trebuie numai să se producă inundarea lumii create de slava/ veșnicia lui Dumnezeu…la înnoirea creației, pentru ca ea să devină o evidență pentru întreaga existență
Adică noi nu așteptăm evenimente eshatologice demolatoare ale lumii…ci transfiguratoare.
Dacă îți faci buncăr subpământean…dacă pleci cu racheta în spațiu…când va veni Domnul întru slava Sa nu poți scăpa de această a doua venire a Lui…pentru că ea va transfigura întreaga creație…nu numai pământul.
Aceasta e diferența fundamentală între apocaliptismul disolutiv, unde totul se dărâmă, piere, se distruge…predicat de eterodocși și perspectiva transfiguratoare la nivel cosmic a Ortodoxiei…unde cerul nou și pământul nou
[Apoc. 21, 1] înseamnă umplerea/ transfigurarea lor de către slava lui Dumnezeu, înfrumusețarea și transparentizarea lor duhovnicească, prin revelarea valențelor imense, interioare, ale creației și nu distrugerea tuturor planetelor și înlocuirea lor cu altele neexistente până atunci.
Căci a 11-a anatemă împotriva lui Origen, introdusă de noi în Traduceri patristice115, vol. 1, p. 61, are următorul conținut: „Dacă cineva va zice, că Judecata viitoare înseamnă distrugerea trupului şi că sfârşitul istoriei va fi unul de stare (fisis) imaterială şi că, după aceea, nu va mai fi materie deloc, ci numai spirit (nous): să fie anatema”.
Adică noi nu propovăduim o veșnicie a sufletelor umane, unde numai sufletele se bucură în Rai sau se chinuie în Iad…ci a oamenilor transfigurați de a doua venire întru slavă a Domnului Hristos…dar care fiecare va avea conținutul interior și identitatea lor pământească.
Vor fi cu toții transfigurați, în sensul că și Sfinții și păcătoșii vor fi nemuritori și cu suflete și trupuri făcute apte de viața veșnică…însă nu vor fi toți egalizați…ci fiecare va avea conținutul interior pe care și l-a acumulat în viața pământească și care a atins cote din ce în ce mai mari în veșnicie.
Acesta e motivul pentru care Biserica exclude reîntruparea și mizează pe importanța capitală a vieții pământești pentru viața veșnică…pentru că aici, în Biserică, ne construim pentru veșnicie.
Și de aceea e atât de importantă curățirea noastră de patimi și umplerea noastră continuă de har…pentru că aceasta e ambianța vieții veșnice: trăirea în slava lui Dumnezeu.
Din acest motiv înțelegeți de ce experiența slavei lui Dumnezeu prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin atingerea de Sfintele Icoane și Sfintele Moaște, prin toată viața bisericească trebuie să fie cotidianitatea noastră. Dorința noastră de zi cu zi.
Pentru că în Biserică și prin continua noastră transfigurare experiem/ trăim…în avans sau, mai degrabă, ne pregătim pentru o astfel de viață duhovnicească continuă…unde numai trăirea contemplativă e întregul conținut al vieții
umane.
Și am făcut acest preambul pentru ca să aibă sens relația dintre vindecarea femeii și învierea fiicei lui Iairos.
De ce Domnul a vorbit despre putere/ du,namin[dinamin] [Lc. 8, 46, cf. GNT], cu referire la vindecare…dar la înviere a vorbit despre mântuire [Lc. 8, 50, cf. Ibidem]?
Pentru că vindecarea e resimțită întotdeauna ca intrare a puterii lui Dumnezeu în tine. Sau ca acțiune puternică/ dumnezeiască în viața ta.
Și cel care s-a vindecat de o boală în mod minunat poate să confirme acest lucru: faptul că a simțit mâna/ puterea/ lucrarea lui Dumnezeu în ființa lui…ca pe o putere de viață și de bucurie.
Pentru că sănătatea reală, duhovnicească, e plină de bucurie, de exaltare dumnezeiască și nu de marasm, de față tristă, taciturnă.
Însă învierea din morți e mântuire/ eliberare de moarte adică eliberare de separarea dintre trup și suflet pe care o aduce moartea. Și, mai mult decât atât, e umplere de viață, de nemurire învierea din morți pentru că e transfigurare a sufletului și a trupului la parametri noi de viață.
Numai că, dacă pentru Sfinți învierea din morți înseamnă transfigurare preafrumoasă a persoanei lor, ei fiind plini de slava lui Dumnezeu, datorită vieții lor continue cu Dumnezeu…pentru cei păcătoși învierea finală/
de obște/ a tuturor înseamnă o înveșnicire a urâțeniei interioare a persoanei lor.
Adică vor cunoaște cu vârf și îndesat consecințele veșnice ale faptelor lor din viața pământească și vor avea o conștiință vie a ceea ce sunt: niște persoane care și-au ratat scopul existenței, adică îndumnezeirea/ sfințirea lor.
Și observăm de aici cât de mult respectă Dumnezeu voința persoanelor create de El…
Faptul că El nu ne-a „obligat” să fim Sfinți, dacă noi nu am vrut să ne sfințim viața, și nu distruge voința și dorința noastră nici în veșnicie…
Pentru că Iadul este creația alegerii celor care se împotrivesc lui Dumnezeu. Fie ei demoni sau oameni…
Așa că ironiile la adresa veșniciei sunt pe măsura neștiinței. La fel și indiferența față de veșnicie…
Însă Domnul, Cel care cunoaște scurtimea morții…că ea e somn al trupului (v. 52) și că sufletul e viu, a întors duhul/ sufletul ei în trup (v. 55).
Și pe noi, pe toți, sufletele noastre vii și conștiente după moarte…le va întoarce
Dumnezeu în trup, în trupurile noastre transfigurate…noi înviind din morți cu
conștiința de sine pe care ne-o păstrăm după moarte și pe care ne-o îmbogățim continuu.
De aceea importanța de a pune început bun/ durabil/ transfigurator vieții noastre duhovnicești: pentru că creșterea în sfințenie, în cunoaștere, în experiență e fără final.
Noi vom cunoaște continuu, vom iubi continuu, vom afla continuu din descoperirile lui Dumnezeu în viața noastră…de aceea viața noastră de aici și din veșnicie e o noutate continuă, o stare plină de bucurie și de înțelegere, de fericire dumnezeiască.
Iar dacă aici nu ne plictisim când citim, când studiem, când ne rugăm, când descoperim noi și noi nuanțe ale existenței și ale voii lui Dumnezeu, cum ne-am putea plictisi când ritmul dumnezeiesc al noutății transfiguratoare, la nivel ontologic, va fi și mai intens și mai bulversant în veșnicie?
Dar Evanghelia de azi [Lc. 8, 41-56] ne vorbește la modul profund nu numai despre potențele uluitoare ale sufletului ci și despre cele ale trupului.
Pentru că atâta timp cât trupul resimte puterea lui Dumnezeu ca putere de viață și de sfințire…atunci poate să se transfigureze continuu, datorită ei, fără să se desființeze.
Așadar, experiența eclesială e cea care ne certifică existența veșniciei dar ne și dă accesul la veșnicie.
Acces la veșnicie care înseamnă experiere a harului dumnezeiesc prin toate Tainele și slujbele Bisericii și prin tot ceea ce înseamnă viață ascetică și mistică a creștinului ortodox.
Iar fără ea, fără această certitudine adusă de harul lui Dumnezeu, nu putem aștepta în mod real veșnicia…pentru că nu avem nicio garanție a ei.
Dar dacă ne lăsăm pătrunși de puterea slavei lui Dumnezeu, prin împlinirea poruncilor Lui, înțelegem că toată existența se susține pe puterea și slava Prea Sfintei Treimi și că Dumnezeul nostru treimic e Cel ce va fi totul în toți, adică viața și bucuria noastră veșnică.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 5
