Mulți cred că relațiile sunt doar o expresie a voinței. Adică eu vreau să am o relație cu cineva, o încep, stau cât vreau în ea, apoi
plec…și nu s-a produs niciun schimb interior între mine și celălalt.
Însă relația e, în primul rând, schimb interior de sentimente, idei, acțiuni, e o întrepătrundere sufletească
din care amândoi ies îmbogățiți și nu diminuați.
Iar relațiile lasă mereu urme în viața noastră, urme adânci, și ele nu sunt doar încălțări și descălțări
de ciorapi. Ci ele sunt îmbrățișări sufletești reciproce, mergere la unison pentru un anumit timp,
iradiere reciprocă a celor doi.
Eu mă revărs în tine și tu în mine. Eu trimit către tine cine sunt și primesc de la tine cine ești. Dar în această trimitere și primire interioară, noi ne unim interior, ne intimizăm, suntem una.
Fapt pentru care, atunci când Sfântul Pavlos vorbește despre relația non-eclesială, curvară, între doi oameni, el ne întreabă: „[Oare] nu ați știut că cel care se lipește curvei este un singur trup?” [I Cor. 6, 16, BYZ].
Însă ce înseamnă să te lipești de o femeie curvă?
Nu înseamnă doar să o îmbrățișezi sau să te culci cu ea, ci înseamnă să o iubești…deși știi că ea nu este
soția ta. Înseamnă să te intimizezi cu ea, să te lipești interior, cu inima, de ea, și prin asta voi doi, deși necăsătoriți, vă comportați ca și când ați fi „căsătoriți”, pentru că ați devenit un trup prin intimizarea voastră sufletească, cât și sexuală.
Tocmai din acest motiv și idolatria/ închinarea la idoli este o curvie înaintea lui Dumnezeu, pentru că noi ne unim interior cu idolul, ne alipim inima de el și Îl uităm pe Domnul slavei.
Și, nu, să nu credem că postmodernitatea noastră nu e idolatră! Ba da, este! Căci, deși nu ne mai închinăm unor statui, care să reprezinte „zeități” imaginare, inventate de către oameni, chiar dacă nu ne mai închinăm soarelui sau focului, la animale
„mitologice” și la eroi „zeificați”, ne închinăm interior patimilor noastre. Noi ne-am interiorizat „panteonul” și ni-l purtăm peste tot.
Pentru că idolul curviei e în noi, idolul fumatului, idolul drogurilor, idolul violenței, idolul banilor, idolul faimei, idolul minciunii, idolul nesimțirii.
Pentru idolul curviei suntem în stare să ne epuizăm enorm zi și noapte.
Și viața și banii ni-i risipim prostește pentru a vedea o femeie dansând languros, pentru a ne culca cu o femeie sau cu mai
multe, pentru a ajunge să trăim stări paroxistice.
Și după ce le trăim, după ce ejaculăm, după ce ne facem de cap, după ce ne terfelim viața, ce se întâmplă?
Cădem în aceeași singurătate, în aceeași poftă nesătulă, în aceeași simțire a morții interioare, în
același marasm.
Oricât am căuta noi capătul excitării, al perversiunii, al plăcerii plenare…el e unul singur: Iadul.
Și ne purtăm iadul în noi, ne purtăm rușinea în noi, ne purtăm infatuarea în noi, ne purtăm robirea noastră față de plăcere. Pentru că nu noi suntem stăpânii, ci noi suntem câinii care mergem în spatele plăcerii, trași de lanț de către ea
și duși cu forța unde nu vrem, dar unde ea ne duce.
Căci așa cum cel împătimit de țigări ajunge să fumeze chiștoacele altora, tot la fel și curvarul ajunge să se culce cu orice femeie, numai „să scape” de pofta din el. Însă ejacularea nu aduce sfârșitul poftei, ci ea
potențează pofta! Ea pune paie pe foc, ea mărește focul interior.
Drogul nu te duce spre „noi lumi”, ci spre dereglări ale minții și ale simțurilor, spre îmbolnăvirea organelor tale interne.
Banii nu te fac „stăpânul” lumii, ci nemilostiv și fără inimă. Te fac nesimțit la durerile altora, indiferent.
Minciuna nu numai că are picioare scurte, dar ea și miroase a Iad. Pentru că te schimbă după
urâțenia demonilor, făcându-te să fii ca ei: urât de nai pereche.
Minciuna te omoară interior ca un virus. Pe cât minți, pe atât te desfigurezi interior. Pe cât te minți pe tine însuți, pe atât devii o cutie de conservă aruncată la container. Și nu mai vezi nicio frumusețe
în viața ta de zi cu zi, pentru că pe tine te-a orbit nesimțirea de a-i minți pe toți cei de lângă tine.
Da, idolii sunt în noi! Noi suntem idolatri, dacă nu îi zdrobim prin Spovedanie continuă. Dacă nu ne
omorâm idolii, dacă nu ne dezlipim inima de ei, suntem niște păgâni cu simțirea și cu faptele noastre.
Niște păgâni care ne confundăm zeii cu adevăratul Dumnezeu.
Însă adevăratul Dumnezeu este Dumnezeul nostru, El, Dumnezeul nostru treimic, și toți idolii
neamurilor sunt demoni [Ps. 95, 5, LXX], iar ai noștri sunt patimi. Patimi care au apărut în noi tocmai
pentru că ne-am alipit de demonii care ne-au învățat să lucrăm răul în noi înșine.
Numai că Dumnezeu ne vrea numai pentru El.
El ne vrea în mod sincer numai pentru El, pentru că ne vrea mântuiți și Sfinți și dumnezeiești pentru toți
vecii. Demonii ne vor pentru ei, pentru ca să ne chinuim veșnic împreună cu ei în Iad. Demonii ne mint,
sunt hoți la drumul mare, care ne jefuiesc încrederea, ne dezbracă de lucrarea binelui, ne omoară și ne duc
cu ei în Iad, pentru că ne urăsc. Ei vor să ne facă părtași la chinul lor veșnic.
Pe când milostivirea lui Dumnezeu față de noi e aceasta: El dorește ca noi să trăim aici, în sfințenie,
împreună cu El, pentru ca veșnic să fim împreună cu El, în toată bucuria și desfătarea slavei Sale celei
dumnezeiești.
Și acum să cântărim și să judecăm cu dreptate!
Ce vreți? Vreți un Iad veșnic, cu demoni care vă urăsc, în care chinul vostru să fie veșnic, sau doriți un Rai veșnic, unde bucuria și viața și sfințenia sunt veșnice?
Și eu cred că nimeni, dacă gândește serios la ce înseamnă veșnic, nu preferă Iadul. Nu are cum să prefere Iadul.
Pentru că îi vedem aici, în această viață, pe cei care sunt în boli în faze terminale și care suferă…Și-ar dori ca totul să se termine într-o secundă. Ei își doresc moartea, pentru că vor să scape de durere, dar ar vrea să trăiască veșnic, dacă nu ar fi bolnavi.
Dar dacă știi că suferința aceasta te transfigurează și că ea nu e veșnică dacă mori creștinește,
pentru că după ea vine o bucurie veșnică, atunci faci din răbdarea suferinței o asceză, o scară spre Rai, pentru că suferința de aici nu e veșnică.
Pentru că viața noastră de aici e a nu știu câta parte dintr-o clipă în comparație cu veșnicia.
Ea e ceva minor în comparație cu veșnicia, dar noi o maximalizăm continuu în mod păcătos. Însă, cu toată perspectiva noastră păcătoasă asupra vieții – pentru că ne dorim ca viața asta să nu se mai termine, când ne e bine și avem de toate –, Dumnezeu
a coborât la noi și S-a făcut om tocmai pentru că El știe valoarea vieții noastre.
Această viață a noastră, atât de scurtă, atât de grabnic trecătoare, conține în ea o valoare supremă:
posibilitatea mântuirii și a sfințeniei.
Noi putem să ne mântuim și să trăim sfânt înaintea lui Dumnezeu și a întregii creații. Căci de aceea Iisus Hristos,
Domnul nostru, S-a făcut om și nu cal, capră sau lăcustă. Căci El a creat toate câte există, dar pe om la
făcut după chipul Lui, după icoana Lui.
Și El dorește ca noi să trăim veșnic cu El, pentru că aceasta e dorința Lui creațională în relație cu noi.
Tocmai de aceea, El a venit și S-a făcut om, afară de păcat, pentru ca pe noi să ne ridice din păcatele
noastre la viața cu El.
A venit ca să facă din noi partenerii Lui veșnici. Și parteneriatul Lui cu noi se numește mântuire și ea e sinergică.
E împreunălucrare cu El, e împreună-intimizare cu El, adică o continuă și sfântă sinceritate în relația cu El, cu Dumnezeul nostru.
Pentru că de la El putem învăța sinceritatea și numai cu El putem să o practicăm zi de zi. Căci fără
ea renunțăm la propria noastră valoare absolută,
adică mântuirea.
Dumnezeu ne cheamă la a fi prezenți. Dumnezeu
ne cheamă în Biserica Lui ca să fim biserici vii,
luminoase, în lume. El ne cheamă!
Ce Îi răspundem noi? Ce Îi spunem noi lui Dumnezeu? Cât de sinceri suntem noi în răspunsul pe care I-l dăm?
Reflectați la acest lucru!
Spovediți-vă ieșirile din relația cu El, adică păcatele! Acum e vremea curățirii, acum e vremea împărtășii cu Domnul, acum e
vremea sfințirii noastre și a caselor noastre și a întregii creații.
Vă doresc mult spor în postirea și rugăciunea dumneavoastră, în citirile și milosteniile pe care le veți face! Ele vor sculpta în dumneavoastră o altă pasăre, o pasăre care va zbura spre cer.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus- Praedicationes vol 13
