Iubiții mei,
praznicul de astăzi – zi de post în orice zi ar cădea – ne vorbește despre asceză, despre nevoința ortodoxă, ca despre adevărata cale spre împlinirea omului.
Pentru că împlinirea omului, adică înduhovnicirea lui, se dobândește nu prin
relaxare…ci prin eforturi ascetice. Printr-o încordată și continuă atenție și lucrare/prelucrare ascetică a sufletului și a trupului nostru.
Dacă trupul devine din ce în ce mai delicat și mai transparent…sufletul devine din ce în ce mai curat și mai plin de lumina dumnezeiască…pe măsură ce noi ne crucificăm interior, prin asceză, întreaga ființă.
Și toată teologia mistică a Bisericii vizează tocmai această crucificare/ răstignire interioară a sufletului și a trupului nostru…pentru ca ieșind din noaptea neștiinței și a nevederii lui Dumnezeu…să vedem slava Lui
cea pururea fiitoare.
Din acest motiv, asceza ortodoxă nu are drept scop istovirea extremă sau mutilarea trupului…sau epuizarea mentală…ci supunerea trupului, prin lucrarea interioară a minții noastre luminată de har, sufletului tot mai înduhovnicit, tot mai transparentizat prin și pentru har.
Asceza face trupul un mediu pașnic și personalizat pentru suflet…sau armonizează sufletul cu trupul.
Îl face să aibă același țel…și aceeași dorință cu sufletul.
Și de aceea oricând vorbim despre post sau despre rugăciune sau despre metanii sau despre munca în folosul Bisericii sau a aproapelui nostru…vorbim despre lucruri care ne întineresc și ne înfrumusețează interior…pentru că le facem pe măsura puterilor noastre trupești și sufletești…și aceasta ne întărește persoana.
Adevărata asceză personalizează…adică ne întărește la nivel personal…și nu ne extremizează, nu ne isterizează, nu ne transformă în oameni resentimentari sau bogați în complexe de tot felul.
Pentru că asceza ne simplifică, ne face mai atenți cu oamenii și cu întreaga creație, mult mai disponibili pentru dialog, pentru ajutor reciproc, pentru ascultare, pentru muncă intelectuală, pentru slujire bisericească.
Și aceasta pentru că asceza ne organizează interior…ne adună din risipirea minții și a sentimentelor…risipirea fiind o obosire suplimentară a persoanei noastre.
Cum înălțăm Crucea Lui în noi înșine?
Pentru că purtatul la gât al Crucii…nu înseamnă, în mod neapărat, și a înălța…a preaslăvi Crucea…a o pune în evidență…
Prin aceea că luptăm, în noi înșine, împotriva tuturor păcatelor…suportate de
Domnul pe Cruce.
Și Fiul lui Dumnezeu întrupat a suportat pe Cruce toate păcatele lumii…și nu doar pe unele. Nu preferențial…
De aceea a înălța Crucea Lui în noi înșine…înseamnă a curăți din noi tot păcatul.
Tot păcatul pe care-l conștientizăm, care ne doare, care ne deformează frumusețea chipului lui Dumnezeu din noi înșine.
Și pe cât ne umplem de slava Lui…pe atât suntem niște crucificați, care am înviat din moartea păcatelor.
Pentru că aici ne duce asceza: la vederea slavei Lui. La a fi plini de har și de adevăr și de frumusețe dumnezeiască.
Și când observ, adesea, tot felul de rigori neconforme cu asceza ortodoxă…la credincioși ortodocși…înțeleg, pentru a nu știu câta oară, că nu știu pentru ce se nevoiesc.
Pentru că nevoința reală nu te face atotștiutor.
Nu te face dictator.
Nu te face nesimțit.
Nu te face tăietor al firului în 14…și nici un indiferent la detalii.
Ci, dimpotrivă, te face un om care străvezi adâncul oamenilor. Care vezi enormul bine din oameni. Potențialul oamenilor…pe care ei nu-l
folosesc.
Înțelegi de ce cred una sau alta…de ce trăiesc într-un fel sau altul…pentru că ei îți devin expliciți…
Iar astăzi, când, în mod explicit ni se cere să fim oameni ai Crucii, să înălțăm Crucea în noi înșine…sau să ne ridicăm la exigențele Crucii…ni se cere, de fapt, să trăim la exigențele Învierii Lui.
Pentru că în Ortodoxie Crucea e plină de Înviere.
Asceza e plină de har…adică de rezultatele luptei cu patimile.
Și de aceea spun că asceza care nu ne despătimește…care nu ne luminează…care nu ne înfrumusețează…ne urâțește, ne taie zborul către slava Prea Sfintei Treimi.
Pentru că noi spre slava Treimii zburăm…și nu spre o sfințenie filosofică, strict
mentală, în care nu există nicio imperfecțiune, nicio cădere, nicio impuritate…pentru că, în fapt, e o abstracțiune.
Sfințenia la noi e concretă: e umplerea de har.
Și a fi plin de har nu înseamnă a nu mai putea să păcătuiești…ci aceasta e starea omului normal, așa cum l-a creat Dumnezeu pe om, de la care se poate înainta la nesfârșit în bine, adică în sfințenie.
Iar asceza și viața noastră liturgică nu fac altceva decât să spele ființa noastră…să o spele de păcate și să o umple de har, adică de normalitate.
Pentru că noi ne nevoim tocmai pentru ca să ajungem să trăim normalitatea lui Dumnezeu, adică viața în har și în adevăr…dezicându-ne pas cu pas de anormalitatea pe care am respirato încă de la începutul vieții noastre pământești.
Și faptele evanghelice ale ascezei ortodoxe sunt faptele care ne fac normali.
Pentru că postul, rugăciunea, închinăciunea, metania, facerea de bine, citirea
teologică, slujirea liturgică ne fac tot mai normali…tot mai aproape de simplitatea și curăția lui Dumnezeu…pe care El ni le cere de la noi.
De aceea, pe fiecare zi, vedem gânduri și simțiri noi în sufletul nostru, mișcări noi ale trupului, tendințe duhovnicești ale trupului nostru…pe care trebuie să le urmăm…după cum urmăm indiciile spre un oraș.
Și ele ne vor duce tot mai mult spre noi înșine…spre zidirea nouă în Hristos, care e omul plin de har.
De aceea noi suntem pe drum…pe drumul spre a înălța Crucea Lui în noi înșine…pentru că suntem pe drumul înduhovnicirii.
Și la orice victorie asupra patimilor…ne va inunda har și mai mult…dar și ispite mult mai grele.
Însă la orice etapă a creșterii noastre duhovnicești, victoriile și înfrângerile interioare trebuie trăite pașnic…pentru că ambele sunt spre folosul nostru.
Așadar: mai multă pace, tot mai multă pace în noi înșine și între noi!
Pace între suflet și trup.
Pace între credincioși.
Pace între cei care vor aceeași Împărăție și aceeași slavă netrecătoare a Treimii.
Pentru că numai El, Dumnezeul nostru treimic, ne poate umple de pacea și de bucuria Lui, care nu au sfârșit. Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus- Praedicationes vol 5
