Iubiții mei,
Evanghelia de azi [Mc. 8, 34-38; 9, 1] ne subliniază faptul că viața ortodoxă nu este o victorie lejeră ci o pierdere/ o omorâre a sufletului pentru Hristos și Evanghelia Sa (v. 35).
Lucru care, la prima vedere, pare negativist la culme.
Sau pur și simplu absurd…dacă ne gândim la faptul că sufletul e spiritual și
nemuritor…iar aici se vorbește despre distrugere, pierdere, ruinare, omorâre a…sufletului.
Mai pe scurt: cum să îți omori sufletul…sau să îl pierzi pentru Hristos și pentru
Evanghelia Lui? Cum să fie pierderea un câștig…și nu victoria fără drept de apel?
Însă lucrurile sunt uluitor de frumoase în acest caz.
Pentru că aici Domnul ne cere nu să ne sinucidem…ci să omorâm sau să pierdem sau să distrugem din noi orice păcat și patimă care omoară în noi…viața duhovnicească.
Adică dragostea de El și de Evanghelia mântuirii.
Și astfel un suflet și un trup ascetizate/ pline de nevoință duhovnicească sunt tocmai împlinirea cerinței Domnului: renunțăm la viața pentru noi…pentru viața cu și pentru El.
Așadar scopul vieții ortodoxe e acela de a- L face pe Dumnezeu centrul vieții noastre. Ca în jurul Lui și cu El și pentru El să trăim toate acțiunile, gândurile și sentimentele noastre.
Dar până acolo…trebuie să ne descentrăm din iubirea de sine.
Trebuie să ieșim din buna impresie pe care o avem despre noi înșine.
Adică să renunțăm la faptul de a mai gândi lucrurile pur uman, egoist, mărginit ci, mereu, divino-uman, lăsându-L pe Dumnezeu, prin harul Său, să ne inunde ființa, să ne curățească, să ne îndrepte, să ne lumineze spre tot lucrul bun.
Pentru că asta e pierderea/ omorârea de sine pe care ne-o cere Domnul: renunțarea la modul nostru de a gândi, de a simți, de a acționa, care e bădăran și necizelat…pentru un mod paradoxal de existență, duhovnicesc, care e plin
de profunzime mistică.
Căci fără această renunțare la tot ce e urât, plictisitor, obscen, diform, grețos, păcătos, neconform cu Dumnezeu din gândurile, sentimentele și viața noastră…nu putem trăi, cu adevărat, nicio stare reală, adică duhovnicească.
Pentru că omul e chemat la viața în har, la viața cu Dumnezeu…și tot ce nu e din viața cu El e o non-viață.
Acesta e motivul pentru care Domnul ne pune în prim-plan renunțarea/ negarea sinelui fals, care înseamnă asumarea Crucii, adică a nevoințelor duhovnicești, ce ne creează un nou sine, sinele duhovnicesc, pentru a putea să Îi
urmăm Lui (v. 34). Sau să trăim o viață proprie Lui.
Pentru că viața divino-umană pe care noi o trăim în Biserică, adică cea plină de har, e viață nouă, viață de la zero…adică răsărită/ zidită/ fundamentată pe pogorârea harului Treimii în noi la Botez.
Botezul e nașterea noastră de sus, dumnezeiască…și de aici încolo începe viața bisericească, divino-umană, mistică/ tainică, în care Dumnezeu e în noi prin harul Său ridicându-ne continuu la comuniunea cu Sine.
Și orice ieșire din voia lui Dumnezeu e păcat…și pe el îl spovedim și pentru el ne nevoim.
Pentru că nevoința noastră e tocmai pentru a păstra și a intensifica lucrarea harului lui Dumnezeu în noi înșine, prin toată fapta cea
bună și frumoasă, plină de har, pe care o facem în viața noastră bisericească.
…Însă în v. 36, în cutremurătoarea întrebare a Domnului, vorbește despre pierderea sufletului…atunci când vrem să câștigăm/ să
obținem lumea întreagă.
Și cu toate că e vorba tot despre o pierdere a sufletului…aici, la v. 36, avem vorbire despre pierderea dureroasă a sufletului…în comparație cu pierderea evanghelică a sufletului din v. 35, unde pierderea înseamnă curățirea de patimi.
Pentru că în v. 36, omul care vrea să câștige/ să atragă de partea sa întreaga lume, care vrea să fie iubit și apreciat de toți…se comportă în așa fel încât să placă tuturor…dar nu și sieși.
De aceea, pe cât e un icon/ un chip reperabil pentru mulți, un star…pe atât se
îndepărtează de scopul lui: despătimirea și umplerea de slava lui Dumnezeu.
Asta nu înseamnă că dacă suntem persoane notorii/ cunoscute de foarte mulți…ne periclităm mântuirea.
Ci aici se pune problema omului care face un scop din faptul de a fi cunoscut și apreciat potrivit unei imagini retușate despre el însuși.
Și, după cum se observă, Domnul ne-a atenționat cu peste 2.000 de ani mai înainte asupra inutilității imaginii artificiale de sine.
Că orice am face noi, oricum ne-am cosmetiza trupul sau orice limbaj am folosi în expunerea vieții noastre interioare…noi, cei adevărați, suntem cei care iradiem prin faptele, gândurile, sentimentele noastre.
Așa că nu putem minți pe nimeni lucid la minte, împodobit cu înțelepciune duhovnicească și o viață sfântă…asupra interiorității noastre.
Dacă avem un sine netransfigurat, un interior lipsit masiv de adevăr și de
har…alergăm după himere…după o împlinire iluzorie…pentru că împlinirea reală e înăuntrul nostru, e în relația și prezența energetică/ harică
a lui Dumnezeu în noi înșine.
Iar rolul absolut al Părintelui duhovnicesc, al omului harismatic/ plin de experiențe mistice și de teologie în viața noastră constă în aceea de
a ne ajuta să distrugem falsul sine și, totodată, de a ne ajuta să ne rezidim/ să ne creăm/ să ne construim ca oameni duhovnicești…în contagiune/ în iradiere cu viața și experiența lui.
Căci Părintele duhovnicesc nu e, în primul rând, un demolator al omului celui vechi…ci un împreună-ziditor cu noi a omului celui nou, duhovnicesc…el ajutându-ne și purtând cel mai adesea sarcinile neînțelegerilor, ale
nedumeririlor și ale ispitelor de tot felul…prin care noi trecem alături de el.
În lipsa unui astfel de om, de înaintemergător al vieții duhovnicești…cuvintele Scripturii și ale Părinților sunt uși închise.
Pentru că viața bisericească/ ortodoxă/ mistică e un nou mod de a trăi existența de aici și pe cea din veșnicie…și pentru ea ai nevoie să vezi, să simți, să auzi…pe cineva care o întrupează deja.
Ultimul verset al Evangheliei ne vorbește tocmai despre noul mod de a trăi, adică despre trăirea Împărăției lui Dumnezeu, care vine în noi în putere.
În și prin puterea harului dumnezeiesc.
Și tot ceea ce nu facem în și prin puterea lui Dumnezeu – după cum subliniam anterior – înseamnă o vânare de vânt, o non-posesiune.
Căci tot binele făcut cu harul lui Dumnezeu înseamnă creștere duhovnicească,
personalizare duhovnicească…pe când tot ce e îndrăzneală păcătoasă, vicleșug, ipocrizie, dezordine, extremism înseamnă ruinare de sine, urâțire a sufletului.
De aceea, fiecare dintre noi suntem chemați la a nu gusta moartea…până ce nu
vedem Împărăția lui Dumnezeu venind în putere…în putere dumnezeiască în noi înșine.
Și vederea Împărăției înseamnă, de fapt, vederea lui Dumnezeu, a slavei lui Dumnezeu.
Căci suntem chemați la a ne despătimi, la a ne simplifica interior și la a ne umple de har…pentru ca să Îl vedem, încă de aici, pe Împăratul slavei, pe Dumnezeul nostru treimic.
Tocmai de aceea a alerga după imagine, după funcții, după onoruri, după ocuparea întregii lumi e un eșec…pentru că adevăratul eroism e să te învingi pe tine însuți.
Și pentru ca să te învingi…trebuie să îți omori patimile, să îți modelezi caracterul, să îți schimbi purtările.
Iar asta înseamnă să Îi urmezi lui Hristos întru înnoirea vieții, a vieții duhovnicești, care nu are sfârșit.
Amin!
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus- Praedicationes vol 5
