Iubiții mei,
cât de sinceri suntem noi? Cât de sinceri suntem cu Dumnezeu, cât de sinceri suntem cu noi înșine, cât
de sinceri suntem cu familia noastră, cât de sinceri suntem cu cei care ne cunosc, cât de sinceri suntem
în tot ceea ce facem?
Pentru că sinceritatea e capitală în viața noastră de zi cu zi și în înaintarea noastră duhovnicească. Sinceritatea e motorul vieții omului și, când renunță la ea, omul devine un hârb.
Ce faci…dacă?…
Dacă te duci să mănânci ceva la un restaurant și atmosfera și servirea și mâncarea de acolo nu îți
sunt pe plac, a doua oară nu te mai duci. Pentru că ți-ai dat seama cu cine ai de-a face.
Dacă cineva ți-a promis ceva anume, apoi se face că „a uitat” sau că „nu are timp” de tine, atunci
acel om nu e de încredere și nu are rost să mizezi pe el, pentru că nu se va întâmpla nimic. Îl bifezi la
neserioși și îți vezi de drumul tău.
Dacă afli, în cele din urmă, că „atenția” și „iubirea” pe care ți le dăruiau părinții, frații, rudele,
prietenii tăi nu erau autentice, ci interesate și ipocrite, atunci faci un gest radical: te distanțezi
interior și fizic de cei care s-au prefăcut că au o „relație” cu tine și nu mai ai o părtășie reală cu ei.
De ce? Pentru că sinceritatea are nevoie de sinceritate.
Bunătatea are nevoie de bunătate.
Iubirea iubește să fie iubită. Pentru că atunci când e vorba de intimitate, de a lăsa pe cineva să intre în inima ta și să îi
spui cele ale tale în mod curat, atunci e nevoie, și din cealaltă parte, de aceeași deschidere, sinceritate,
frumusețe sufletească.
Cât de sinceri suntem noi cu Dumnezeu?
Cât de mult recunoaștem noi cine suntem în fața Lui?
Căci a recunoaște cine ești în fața lui Dumnezeu înseamnă a-ți recunoaște păcatele cu lux de amănunte
și a vedea că tot ceea ce ești tu…I se datorează Lui.
Cât de sinceri suntem noi cu poruncile Lui?
Dacă unii nici măcar nu le cunoaștem, cum am puteasă le împlinim zilnic? Și dacă credem că „împlinim”
poruncile Lui, dar această „împlinire” a noastră nu ne face ca El, nu ne sfințește, nu-i așa că e doar o închipuire
de sine?
Pentru că una e să începi să cânți la pian, alta e să ajungi să reproduci o melodie a altora și alta e să compui o melodie a inimii tale, care să te exprime.
Și vedem la televizor că, atunci când avem de-a face cu un concurs de cântat sau de bucătărie, e o mare diferență între cel care se căznește să cânte și cel care își compune propria lui melodie. Una e să imiți farfuria altuia și cu totul altceva e să știi să îmbini toate lucrurile în farfurie, pentru ca mâncarea să fie savurată.
Și pentru ca să ajungi la nivele mari de profesionalism, în orice domeniu, trebuie să fii foarte sincer cu tine însuți. Adică trebuie să știi cine ești, ce potențe ai, cât poți duce, cum să îți depășești continuu limitele înțelegerii și ale practicii și să accepți
să înveți numai de la cei mai buni în domeniul tău.
Pentru că mediocrii te vor trage în jos. Cei care au doar ifose de bucătari, profesori, profesioniști, dar nu
au și operă, nu pot să dovedească că sunt ceva, te vor face să ai așteptări mici, banale de la tine și nu absolute.
Căci dacă ai așteptări absolute, atunci nu te vei mulțumi niciodată cu puțin, nu te vei mulțumi niciodată
cu ceea ce faci, ci mereu, mereu, mereu…vei dori să faci și mai mult și mai mult și mai mult…și mai greu și mai specializat și mai autentic.
Și îndemnul șablon „Urmează-ți visul!” are sinceritatea lui clară, profundă, benefică, pentru că te face să privești numai înainte. Visul, proiectul, căutarea stau mereu înaintea ta și tu ești angajat cu totul în acest demers.
Pentru noi însă, Dumnezeu e Cel care este mereu înaintea noastră, pentru că El a fost, este și va fi veșnic înaintea noastră.
Noi trebuie să mergem către El dimpreună cu El, pentru că numai El ne ajută să ne intimizăm tot mai mult cu Sine Însuși.
Și El poate face asta, pentru că slava Lui cuprinde toată existența și, întru slava Lui noi trăind, El este cu noi și ne atrage spre Sine continuu, veșnic.
Și slava Lui este cea care ne unește pe unii cu alții, ne face un singur trup, Biserica Lui, întru care noi creștem duhovnicește în mod continuu.
De aceea, în teologia și spiritualitatea ortodoxă nu există ideea de stagnare.
Pentru că noi nu ne oprim niciodată în loc. Și asta pentru că nici Dumnezeu nu Își retrage niciodată slava Lui din creația
Sa, încât noi să nu mai fim chemați veșnic spre El.
Ci noi, chiar și atunci când ne odihnim, suntem în mișcare interioară, într-o continuă depășire de sine,
pentru că ne deschidem continuu lui Dumnezeu, Celui care ne dă să înaintăm veșnic în relația cu El.
Căci ce înseamnă prietenie adevărată? Înseamnă că doi oameni își spun unii altora lucruri intime
despre ei și au o relație de sinceritate între ei, pe fiecare zi trecând la un nou stadiu al relației lor.
Însă cum am fi putut noi să trăim o asemenea stare de împlinire interioară, adică prietenia, dacă
Dumnezeu nu ne-ar fi făcut capabili de ea?
Cum neam mai fi îndrăgostit noi, cum am mai fi admirat, cum ne-ar mai fi plăcut o mie de lucruri din această
lume și cum am fi avut simțiri și intuiții care să depășească această lume, dacă Dumnezeu nu ar fi
făcut sufletul nostru atât de cuprinzător?
Însă noi, pe fiecare zi, suntem uimiți de capacitățile noastre interioare, de disponibilitatea noastră,
de deschiderea noastră, de gradul nostru de suportabilitate, de gradul nostru de jertfire interioară.
Fără să ne dăm seama, omul nostru interior crește de la o zi la alta, are experiențe din ce în ce
mai complexe, caută, vrea să știe, să iubească, să fie iubit, să se împlinească prin ceea ce face.
Dar, dacă e să înceapă un cutremur, ne vedem făcând lucruri pe care nu le-am fi intuit mai înainte: sărim să salvăm
pe cei care ne sunt dragi, pe care îi iubim, uitândune pe noi înșine.
La fel, dacă putem scăpa de la un accident sau dintr-o situație disperată pe cineva, pe care nu-l cunoaștem, dar căruia îi înțelegem într-0 fracțiune de secundă drama, ne dăm seama că uităm de noi înșine și sărim în fața morții cu mâinile goale,
pentru ca să îl salvăm pe el.
Dar facem asta…pentru că suntem sinceri cu ceea ce simțim să facem. Nu ne gâtuim emoția, nu ne oprim intenția bună, nu facem calcule peste calcule pentru ca să ne implicăm, ci…sărim în ajutorul celuilalt imediat. Pentru că el are nevoie de ajutor acum, imediat…până nu moare. Și tu ești sincer cu el, dacă ești sincer cu tine.
Dacă te pui în situația lui și îți dai seama cât de greu e, atunci sari în ajutorul lui. Iar săritura aceasta nu e precugetată, ci e arcul interior al sincerității, care răspunde unei nevoi reale și imediate.
Și trebuie să știți faptul că Dumnezeu iubește oamenii sinceri. Îi iubește pe cei care acționează imediat, pe cei care sar în ajutorul oamenilor, dar care, în același timp, își judecă foarte profund acțiunile și faptele lor.
Și pe cât suntem sinceri cu Dumnezeu, pe atât suntem sinceri și cu oamenii.
Pentru că nimeni nu te poate face să fii sincer cu oamenii în afara lui Dumnezeu.
Căci El, Dumnezeu, e sinceritatea noastră absolută, El e determinarea adevărată spre orice lucru bun, El e adevăratul Învățător al nostru în materie de relații.
Amin
Pr Dr Dorin Octavian Piciorus – Praedicationes vol 13
